Apus de soare în “Gerai”

Stau pe malul “Geraiului”, la Islaz, şi scrutez zarea. Zarea e moale şi blajină, tremurătoare. În depărtare, apa misterioasei Dunări luceşte dintre zăvoaiele de sălcii pletoase.

Stau pe malul “Geraiului”, la Islaz, şi scrutez zarea. Zarea e moale şi blajină, tremurătoare. În depărtare, apa misterioasei Dunări luceşte dintre zăvoaiele de sălcii pletoase. Iese din loc în loc şi se piteşte iarăşi în desişul pădurii întunecate. O joacă de-a v-aţi ascunselea în curgerea spre sărăria mării. E tăcută şi îngîndurată Dunărea aşa, văzută de la distanţă. N-are vreme să dea ocol pe izlazurile încă necotropite de dogoarea verii. Mai jos, la gura Oltului, fluviul se lăţeşte neverosimil şi se poticneşte în bulboane şi vîrtejuri ameţitoare. Se zoreşte să taie cîmpiile valahe, după ce atîta amar de vreme s-a chinuit în strînsoarea munţilor cosmopoliţi. Aduce cu ea valuri de spumă şi trunchiuri putrezicioase de copaci dezrădăcinaţi. La un moment dat se răsfiră în două braţe lăbărţate şi înconjoară o insuliţă gătită cu-o ie verde de plop. Pe deasupra defilează cîrduri de cormorani şi raţe sălbatice. Păsările zboară uşor în bătaia vînticelului stîrnit de apa vijelioasă şi-şi întind aripile, plutind aidoma unor zmee de puf. Dincolo de fluviu se înalţă pieptiş peretele calcaros al Bulgariei. Cogeamitea ani, în copilărie, am crezut că ţara vecină se reduce doar la acel zid alburiu şi deloc prietenos; că în dosul lui nu mai e nimic. Şi, de aceea, îmi imaginam că locuitorii meleagului vertical trăiesc asemenea alpiniştilor, spînzuraţi de cordelinele agăţate de stîncile semeţe.

Amurgul coboară pe malul Geraiului deodată cu stolurile gureşe de grauri. Înspre Gîrcov, văzduhul s-a împurpurat şi e brăzdat de dîre liliachii. Peste satul abia desluşit la orizont scapătă soarele luncii, rotund şi miezos ca o pătlăgea uriaşă. Lunecă domol în culcuşul pămîntos şi dispare apoi în crepusculul cu miros de tăciune. Se aud greierii în liniştea compactă a miriştii. Sub cupola plină de icoanele sfinţilor licurici, “nocturna” lor campestră cheamă la o vecernie păgînă. La altarul de izmă oficiază o barză suplă şi sobră, răspopită pe tărîmurile calde. Dintr-un lan de porumb, cu mătasea uscată pretimpuriu, răzbate schelălăitul unui cîine speriat. Schelălăie întruna, a jale, şi-mi este greu să ghicesc pricina urletului înfricoşător. Poate îşi plînge soarta cîinească, poate suferinţa, poate bătrîneţea, Dumnezeu ştie ce-o fi la mijloc. Oricum, e un strigăt de disperare, dar nu-l ia nimeni în seamă. Pe ogoarele secerate în dîrdora lui “Cuptor” s-au aprins focuri şi pîrjolul e aproape în pîrg. Se lasă seara, o seară înfăşurată în fum, şi vocile nopţii se înteţesc. Cresc cît să înghită valea largă şi s-o prefacă-n bezna de vaier.

Mă întorc în sat, pe lîngă cimitirul bunicilor mei. În întunericul păstos crucile par nişte cioturi de catarge înecate în genuni de lumînări stinse. Trec prin dreptul bunicilor mei, tulburat şi nesigur. Îmi simt sufletul de ţărînă şi ţărîna se prelinge cu fiecare adiere a tufelor de trandafiri sălbatici răsărite din mormintele de alături. În glodul islăzean sînt îngropate ingenuitatea şi candoarea, copilăria fericită şi, o dată cu săvîrşirea bunilor mei, nimic nu mai e ce-a fost. Parcă mi-am pierdut rădăcinile, seninătatea ce întreţinea basmul fundamental al existenţei. Basmul s-a sfîrşit, şi de acolo, din lumea hîrcii, ma-marea şi tata-marea nu se grăbesc să reînvie. În însingurarea ce se iţeşte din toate părţile străbat uliţele vieţii fără o ţintă anume. Din echilibrul zguduitor al deportatului ce mă aflu, evadez anevoie şi rar. Bucuriile sînt tot mai mărunte, şi-au pierdut prospeţimea şi sensul. Uneori, fac cale întoarsă la Islaz doar, doar voi regăsi ceva din vraja de odinioară. Dar schimbate sînt nu numai originile, vorba filozofului, ci şi propria-mi fiinţă, şi dorul de trecut nu-şi descoperă vindecarea. Sufletul se zbate să se împace cu prezentul confuz şi lipsit de identitate, însă orice întoarcere în timp înseamnă deschiderea “rănii” originare şi neoblojite.

Pe malul “Geraiului”, la Islaz, am înţeles definitiv că asfinţitul precede implacabil nerăsăritul. Nefiind sori, oamenii pier în apusul neurmat vreodată de răsărit.