Arta diagnosticului

Oriunde se intalnesc cativa medici, indiferent de specialitate, poate numai doi, poate mai multi, se vorbeste inevitabil despre diagnostice reusite, despre succese in depistarea unor afectiuni pe cat de rare, pe atat de periculoase pentru pacient. Am avut ocazia sa aud vorbindu-se despre fetita care a recuperat un an de intarziere psihomotorie in cateva saptamani, dupa o interventie exploratorie minora. Exista legenda bolnavului de hemofilie care s-a incapatanat sa nu sangereze dupa o injectie. La fel, povestea pacientei care nu nimerea cuvintele (spunea frigider in loc de lampa sau cam asa ceva) si care s-a dovedit a fi nu doar o simpla depresiva.

Oriunde se intalnesc cativa medici, indiferent de specialitate, poate numai doi, poate mai multi, se vorbeste inevitabil despre diagnostice reusite, despre succese in depistarea unor afectiuni pe cat de rare, pe atat de periculoase pentru pacient. Am avut ocazia sa aud vorbindu-se despre fetita care a recuperat un an de intarziere psihomotorie in cateva saptamani, dupa o interventie exploratorie minora. Exista legenda bolnavului de hemofilie care s-a incapatanat sa nu sangereze dupa o injectie. La fel, povestea pacientei care nu nimerea cuvintele (spunea frigider in loc de lampa sau cam asa ceva) si care s-a dovedit a fi nu doar o simpla depresiva.

Uneori, nevoia de a pastra secretele meseriei este depasita de dorinta de recunoastere a meritelor profesionale. Rezultatul? Articole de popularizare in care accentul este pus pe capacitatea medicului de a identifica structuri, de a-si exploata memoria si experienta.

Asta face, printre multi altii, o tanara si simpatica doctorita, Lisa Sanders, M.D., posesoarea unei rubrici in suplimentul de duminica al unui mare cotidian din New York, care se ocupa de cateva personaje ale lui Dickens (foto sus). Primul, Ebenezer Scrooge, din "Colind de Craciun", om in varsta, fara probleme medicale, devine confuz, are halucinatii vizuale intense si detaliate care il fac sa tremure si sa devina euforic. Convins ca e vorba despre o indigestie, el vorbeste cu halucinatiile si le descrie ca pe resturi nedigerate ale cinei.

Indigestie? Greu de crezut. Poate o toxiinfectie alimentara, faina afectata de ergot, parazit al cerealelor care ne-a dus la LSD? Frisoane, transpiratie, febra. Dar ele trec foarte repede si avem de-a face cu un singur caz, nu cu o epidemie, cum ar fi fost de asteptat.

Descrierea lui Dickens are acuratetea unei foi de observatie dintr-o camera de garda. Dementa Alzheimer? Nu, Scrooge continua sa fie un competent om de afaceri. Accident vascular cerebral? Lipsesc deficitele motorii sau senzoriale. Un neurolog (nepotul autoarei!) a ajuns la concluzia ca este vorba despre un caz de dementa Lewy, afectiune situata cumva la intersectia dintre dementa Alzheimer si boala lui Parkinson, ceea ce explica atat rigiditatea si tremuraturile, cat si halucinatiile pomenite, dar si halucinatiile infricosatoare care apar cu mult inaintea deficitului cognitiv.

In "Documentele clubului Pickwick" apare baiatul gras si mancacios, Joe, capabil sa adoarma oriunde, oricand. Peste 120 de ani, in 1956, medicina moderna descrie sindromul de care sufera unii barbati supraponderali, oprirea respiratiei in timpul somnului: "sleep apnea", definit prin obezitate, somnolenta si oboseala cronica.

Sa nu-l uitam nici pe Mr. Krook din "Bleak House", un excentric proprietar de magazin, capabil sa recunoasca literele luate una cate una, dar nu poate forma cuvinte. Se pare ca avem o prima descriere a unei tulburari neurologice, dislexia, care avea sa apara in literatura medicala abia peste 50 de ani.

Medicilor le este foarte utila literatura, fie si ca sursa de informatie. Un bun prieten imi spunea ca a aflat multe lucruri despre gandirea paranoida din romanul lui Ken Kesey: "Zbor deasupra unui cuib de cuci", despre alcoolism din "Tomorrow" al lui W.H. Manville si din "Play it as it Lays" semnat de Joan Didion, despre obsesii si compulsii din "Porumbita" lui Patrick Susskind. Un alt amic se plangea ca este incapabil sa dea un diagnostic monstruosului erou din "Parfum" (tot Susskind) sau psihiatrului canibal din "Tacerea mieilor", autor al analizei medicale a jupuirii de viu, cu referinte la Marsyas, rivalul zeului Apollo, pedepsit in tabloul lui Tizian.

Oricum, mai bine sa ne entuziasmam de diagnosticele din literatura si sa ne ferim pe cat se poate de tehnicile fanteziste care descopera bolile dupa culoarea ochilor, liniile din palma sau talpa si chiar dupa forma craniului. In ultima vreme, cativa pretinsi experti studiaza raportul dintre lungimea aratatorului si a inelarului (numele "stiintific" al tehniciii este 2D/4D!) care ne-ar putea fi de folos in diagnosticarea talentului atletic, autismului, hiperactivitatii, anorexiei si depresiei, nici mai mult, nici mai putin.

Sa ne rezervam dreptul la scepticism. Cat despre erorile de diagnostic, mai bine sa ne rezumam la o observatie de un gust poate indoielnic facuta acum cateva decenii de un umorist din California, care spunea ca medicii isi ingroapa greselile, veterinarii le pot manca, iar arhitectii sunt limitati la recomandarea plantelor agatatoare.