Aşezarea în iubire

“Voiam să rămân în septembrie /Pe plaja pustie şi palidă”, mă tângui asemenea Ninei Cassian, acum, când toamna dă în iarnă. “Cu-o mână în arbori, cu alta-n nisipul cărunt”, dar n-a fost să fie. Degetele mi s-au înţepenit pe crengile despuiate şi reci, în nisipul îngheţat în gloduri. Pescăruşii s-au zgribulit şi ei printre stabilopozi, nedumeriţi şi speriaţi de vuietul mării. Scrâşneşte cerul de atâta albastru polar şi nu ştiu unde să-mi încălzesc palmele inimii. Dar în decembrie toate sunt bocnă, sufletele, trupurile, iubirile, suferinţele… Le-au cotropit gerurile şi viforniţele, of, şi ce departe este septembrie. Septembrie, îmblânzitoarea caniculelor şi toropelilor, vestitoarea de rod şi belşug. M-aş întoarce degrabă în septembrie şi m-aş întinde pe o plajă încă fierbinte, lăsând soarele să-mi topească troienele ce mă pândesc din iarnă.

“Părul lung şi-l întinde de la uşă la pat/ Să nu greşească bărbatul niciodată Drumul predestinat”, se întrece în har Nichita. Femeia, predestinarea bărbatului... Dar pe drumul ăsta, de la uşă la pat, bărbatul se vede mai întâi adolescent. Inocent şi “curat la trup”, tremurând de teamă şi emoţie la începutul Iniţierii sale. Visează în nopţile încinse de dorinţă să atingă femeia, s-o mângâie şi să i se dăruiască până la uitarea de sine. O caută cu febrilitate, neştiind că în carnea frământată se ascunde, adesea, durerea. A sa ori a ei, sau a amândurora. Alteori se îneacă de fericire şi simte cum îi cresc aripi. Adolescentul devine matur, apoi îmbătrâneşte şi se oferă pradă povârnişului. Descreşte. La capătul drumului pândeşte, de data aceasta, Hârca, e despletită şi-l îmbie în pat, i se dezgoleşte fără stinghereală. Iar el, căzut în păcatul nepieritor şi sublim al cărnii, o ascultă şi o îmbrăţişează, credul până la final în sacralitatea împreunării. Prea îi străluceau uşuraticei cosiţele înnodate de clanţa destinului. Un rictus scurt şi golit de suflare, gata, predestinarea l-a înhăţat definitiv. La uşă aşteaptă alţi candidaţi la predestinare, părul e acelaşi, ca şi deznodământul…

“Dar iubitul meu mă ţine strâns, ca şi cum de aici înainte, orice s-ar întâmpla, trebuie să intrăm amândoi în foc”, îi răspunde Gabriela Melinescu iubitului ei poet, în “Jurnalul suedez”. Vasăzică, pentru bărbat iubirea e predestinare, în timp ce femeia o consideră foc. Ştie ea ce ştie, pe mulţi focul ăsta i-a mistuit, i-a pârjolit, i-a sufocat. Între predestinare şi foc se scurge viaţa bărbatului, vrajă de care nu s-ar scutura pe veci. În locul focului s-ar căsca pustiul, l-ar birui setea şi febra, boala…

“Ce înseamnă o poveste de dragoste ?” se întreabă cineastul francez Claude Lelouch. Şi tot el ne lămureşte - “Înseamnă să ieşi pe primul loc dintre 7 miliarde de oameni, în sport, când ieşi al doilea sau al treilea, tot e bine, câştigi o medalie, în dragoste, să fii pe locul al doilea înseamnă să fii înşelat, iar despre locul al treilea nici nu mai vorbesc. De aceea dragostea adevărată e incredibilă. Dar sunt foarte mulţi oameni care înlocuiesc dragostea cu confortul. Confortul permite unei relaţii să reziste în ciuda lipsei oricărei emoţii comune cu dragostea. Eu îl detest”. Aşadar, sport sau confort, alege ! Of, dar dragostea nu e deloc confortabilă, şi nici sport,din contră…

“….A altuia. Este a altuia. Ca înainte şi după săruturile mele. Vocea ei, trupul ei de lumină. Ochii ei fără hotare. O iubesc. Iubirea e atât de scurtă, şi-atât de lungă e uitarea…”, se lamentează Pablo Neruda. Într-adevăr, amintirea iubirii durează o veşnicie, lacrimile se usucă anevoie. Veşnicia unei efemerităţi… Ehe, ce bine ar fi ca iubirea să fie eternă şi să n-o lăsam să moară, să devină amintire…

“Cea mai mare fericire, după aceea de a iubi, e să-ţi mărturiseşti iubirea”, este de părere Octavian Paler. Dar sunt oamenii de lângă tine capabili să-ţi înţeleagă plinătatea simţurilor, împlinirea prin iubire ? Mă tem că nu, orice ţi-ar ierta, nu însă şi fericirea de a iubi şi de a fi iubit.

“Sexul este unul dintre cele nouă motive pentru reîncarnare. Celelalte opt sunt neimportante”, frapează Henry Miller. Romancierul este sincer, lasă deoparte dezgustătoarea pudibonderie şi spune un adevăr de neocolit. Şi adaugă: “Ţie amorul îţi penetrează mintea, ţi se mută în cap după aceea. Tot ce gândeşti e cald. Eşti mereu caldă. Singurul lucru e că ai un corp de adolescentă. Dar ce forţă ai de a păstra iluzia ! Ştii cum se simt bărbaţii după ce au avut o femeie. Le vine s-o dea jos din pat. Cu tine e la fel de înălţător după, ca şi înainte. De tine nu mă satur niciodată… Înviere după înviere…” Câţi dintre voi i-aţi declarat asta femeii iubite ? Dacă n-aţi făcut-o până azi, căutaţi-o şi rugaţi-vă să trăiţi reînvierea ! Veţi uita, o bătaie de inimă, că sunteţi muritori…

“Fiecare părticică a trupului nostru îşi regăseşte dublura, lunecăm în acel culoar infinit rezervat iubirii, suflul nostru îngemănat se linişteşte o clipă pentru ca să reia, în acelaşi ritm, lungul geamăt al plăcerii. De acum încolo suntem uniţi pe viaţă şi pe moarte”, îi declară amorezatul Visoţki muzei sale, Marina Vlady. În definitiv, iubirea uneşte viaţa cu moartea şi le preface în voluptate, în extaz. Extazul cărnii înflorite de dragoste.

Iubirea nu-i altceva decât aşezare în viaţa cuiva. Devii cuibul fiinţei iubite. Înlăuntrul tău încape, uşor, uşor, altcineva. Aduce, aidoma păsărilor împerecheate, o rămurică, un fulg, un bob de nămol, un strop de lumină şi apă. Le rânduieşte cu migală, unele peste altele, şi deodată te trezeşti că eşti doi. Că deprinzi pluralul sentimentelor şi trăirilor, al bucuriilor şi necazurilor, al înălţărilor şi prăbuşirilor. Însă şi tu faci la fel, te cuibăreşti în viaţa celuilalt şi începi să crezi că n-ai existat altcumva. Aşezat în aşezarea lui iubitoare şi îndestulătoare. De aceea G.G. Marquez e în stare să scrie că “Nu te iubesc pentru ceea ce eşti, ci pentru ceea ce simt atunci când sunt cu tine”, adică pentru cuibul de care vă povesteam…

Deocamdată e frig şi ceaţă. Întunericul coboară devreme şi ne ciopârţeşte exuberanţa. Stau cuminte la rând, într-un oficiu bancar. Cercetez cu îngândurare pardoseala. “Eşti la câţiva paşi de cea mai bună alegere”, citesc pe gresia din apropierea ghişeului. Mă trezesc din amorţeală. Dincolo de cercul publicitar zăresc silueta zveltă a unei femei. Suntem despărţiţi de cuvintele desenate să ne ademenească, eu în faţă, ea în spate. Ridic privirea şi-i zâmbesc cu subînţeles necunoscutei. Îmi răspunde la fel, semn că a priceput că sunt alegerea ei cea mai bună, e la doar câţiva paşi de mine şi mă poate atinge… Nu aşa începe orice aşezare în iubire ?