Asfinţituri

● Se lasa seara peste oras. Amestecul acela de lumina si intuneric, de magie vesperala. Vraja amurgului. Pasesc prin centrul Capitalei fara sa ma preocupe ceva anume, aproape plutesc. Incerc sa deslusesc culoarea cerului printre blocurile compacte, insulitate pe verticala. "Sunt scriitor si am nevoie de bani. Dati-mi macar...", ma trezeste din contemplatie vocea unui barbat proptit in fata mea. Il cercetez cu uimire buimaca. Suntem, banu­iesc, de aceeasi varsta, daca n-o fi mai mic decat mine. E imbracat rezo­nabil, n-a prins jegul boschetarilor si nici nu pute a alcool. Se straduie, incurcat, sa-si sustina cauza, dar nu-l bag in seama si trec mai departe. Vreun sarlatan, din multii care si-au propus sa ne traga pe sfoara, imi spun in sine, grabit sa alung o realitate stanjenitoare. Cu ani in urma, Occi­dentul era plin de cersetori romani. Se dadeau drept bosniaci, milogii!, speculand grozavia macelului de acolo. Conditia de roman nu mai facea doua parale, nu mai sensibiliza pe nimeni, isi pierduse profitul. Era mai rentabil atunci sa declari ca esti bosniac, sufletele apusenilor se inmuiau cat sa arunce un banut de pomana. Insul asta, de pe Calea Victoriei, se gandise ca soarta scriitorului roman e atat de jalnica, incat poate produce niscaiva arginti. Dar, la urma urmei, in Romania de azi scriitorii chiar au ajuns niste cersetori. Cine sa-i tipareasca si sa-i publice, cine sa-i scoata in lumea larga? Cersetori la mana "carnatarilor" si afaceristilor verosi, a politicienilor agramati... Ce trist destin pentru scriitorul roman.

● Manastirea pare c-a atipit in dogoarea soarelui. S-a ghemuit intre zidurile scorojite si motaie. Dulcea lene monahala a Balcanilor. Din­daratul usilor intredeschise se arata cate un calugar plictisit. Au straiele murdare, slinul acela stratificat in timp. Unii si-au atarnat rufele spalate pe sfoara din dreptul chiliei. Aceeasi imbacsita priveliste, sparta ici-colo de ghivecele cu muscate inflorite. Dezordinea in necuratenie a acaparat lacasul insingurarii intru Dumnezeu. In definitiv, nici nu-i de mirare, caci barbatii veniti sa-si uite vietile la marginea lumii au ales trandaveala in putinatatea precara. Au fugit de corvezile preazilnice si s-au refugiat in nemiscarea rugii. Adesea, viata se rateaza prin ruga stearpa si canonica. Sau nu-i inteleg eu taina? Inca n-am trebuinta rugii institutio­nalizate, imi e suficienta cea profana. Privirea-mi scrutatoare zaboveste asupra unui calugar tanar, cu parul strans intr-o coada soioasa, care se apropie pe aleea pietruita. Pete mari de unsoare, neregulate si dese, ii intineaza vesmintele, ca si tenesii, candva albi. Ii zaresc ochii si ma izbeste iscodirea demonica din albastrul lor spalacit. Isi continua mersul, imprastiind un miros greu, de transpiratie acra si veche. O cotofana suiera sumbru in tihna padurii, de parca ar prevesti moartea. Se starneste si toaca. Rasuna din ce in ce mai tare, dezmortind strident suflarea adancita in melancolia duhovniceas­ca. Incepe vecernia. Am sentimentul ca ma aflu intr-un loc tenebros, bantuit de duhuri rele. Plec. Cotofana tipa iarasi in strania chindie.

● Ambasadorul Albionului a descalecat in Ferentari, insotit de fachiri si mascarici, de intregul circ al propagandei insulare. La anu', cam pe vremea asta, la Londra se deschid jocurile olimpice, si momentul merita niscaiva scamatorii. Minoritarii nostri balaoachesi s-au ingramadit pe stradutele prapadite si s-au prins in jocul strainului. La sfarsit, pe la asfintit, trimisul Reginei a marturisit, cu solemnitatea parelnic inocenta a diplomatului de cariera, ca in jerpe­litul cartier "a descoperit spiritul olimpic". Vasazica, britanicul a trebuit sa poposeasca pe teritoriul za­brautean ca sa aiba revelatia spiritului coubertinian... Ipocrizia programatica a anglo-americanilor n-are masura si nu stiu cum de ei nu rea­li­zeaza ridicolul situatiei. Sa zici ca in focarul de promiscuitate feren­ta­riana ti s-a dezvaluit spiritul olimpic e o min­ciuna pe care numai cancelarii­le "corectitudinii politice" sunt in sta­re sa o debiteze fara sa roseasca de rusine.

●Iesit pe blog, ex-consilierul co­tro­cenist Andrei Plesu a povestit despre relatia fostului sau sef cu intelectualii. De fapt, nu o relatie, ci un hohot de ras, zeflemitor si batjocoritor. Altminteri, in viziunea basesciana, biete fiinte nevolnice, demne de dispret grosier sau de bascalie mitocaneasca. "O palma grozava data presedintelui!", a exclamat satisfacut un mo­derator cu barbita telegenica. Da’ de unde, o palma pe care si-a tras-o singur omul de cultura prizat de mai toate guvernele postdecembriste, si, prin el, categoria compromisa a in­telectualilor. Pai, sa suporti ba­daraniile politicienilor, numai de dragul sinecurii, e, indiscutabil, scapatatul intelectualilor romani. Indeosebi cand esti etichetat de stapan, in deradere, drept "geniu in­decent"... Ce alta explicatie mai buna pentru rolul minor jucat de acestia in perioada dindarat? Minor si nefast deopotriva. Sarmane oracole ale prorocirilor inselate sau neimplinite, vizionari lipsiti de intuitie...