Aşteptând un telefon care nu mai vine...

În urmă cu mulţi ani aşteptam într-o zi un telefon, dar telefonul întârzia, întârzia, întârzia. În acele clipe de aşteptare febrilă, de dorinţă şi angoasă existenţială, eram undeva, la începuturile căutărilor mele spirituale şi învăţam mai degrabă prin experienţe tulburătoare. Pentru că telefonul „împricinat” nu mai venea, încetul cu încetul m-a cuprins o frustrare teribilă. Frustrarea aceea nu se simţea doar ca o trăire interioară, ci se somatizase în scurt timp, aşa încât o simţeam şi ca pe o devastatoare experienţă corporală, ca pe o stare energetică, în acelaşi timp. Gândurile nu izbuteau să mă liniştească, aşa încât m-am întins în pat, într-o tentativă de meditaţie. În această stare de relaxare, în această stare meditativă am conştientizat şi am simţit, în acelaşi timp, că până şi frustrarea era o stare energetică şi avea consecinţe fizice imediate asupra corpului fizic. Pe măsură ce mă relaxam mai mult, intram într-un tărâm interior mai liniştit, unde mă aştepta „ghidul lăuntric”, acea parte din fiinţa fiecăruia dintre noi care nu se mai aude atunci când suntem scufundaţi în ceaţa minţii şi a experienţelor omeneşti care ne copleşesc. „Darurile nu trebuie să-ţi aducă frustrare”, am auzit în mine însămi!

Deci, „darurile nu trebuie să-ţi aducă frustrare”! Ceea ce crezi că-ţi lipseşte este chiar ceea ce ţi se dăruieşte. Tocmai în clipa în care nu eşti iubit, tu primeşti un dar. Nu-i împachetat în hârtia strălucitoare a confirmării, a bucuriei, a împlinirii dorinţei, dar e un dar. Un dar subtil, un dar profund, ale cărui fundiţe nevăzute pot fi deshise şi peste ani întregi. În ceea ce nu ţi se dă, se piteşte darul. În ceea ce se sustrage dorinţei, nevoii, aşteptării sau visului tău este împachetat darul preţios, pe care n-ai învăţat, încă, să-l accepţi, să-l apreciezi,

să-l intuieşti or să-i guşti savoarea. Pentru mine, darul „acelei zile de frustrare adâncă” a venit imediat, dar şi în timp, chiar în ani. N-a fost în pachetul acelei „frustrări” doar un singur obiect, doar o păpuşă, care să-mi mângâie egoul rănit. A fost un soi de păpuşă rusească, din care a mai ieşit una, încă una şi încă una atunci când mă aşteptam mai puţin. O suită de daruri am primit în timp, iar între ele înţelegerea decisivă că-i un dar şi ceea ce nu ţi se dă. Apoi, am învăţat să primesc darul ascuns în frustrare. Darul ascuns în nelinişte. Darul ascuns în sentimentul singurătăţii şi darul ascuns în neîmplinire.

Întreaga existenţă dăruieşte în formele cele mai stranii, mai neaşteptate şi mai ascunse uneori. Numai mintea crede că-i un dar ceea ce primeşti pentru că-ţi doreşti, vrei, aştepţi, te bucuri. Mintea se minte pe sine, mintea se bucură printre aparenţe, mintea-i ca un copil, care râde când îşi primeşte jucăria dorită şi strigă neasemuit de dureros când i se refuză împlinirea. Dar, dincolo de mintea noastră, universul existenţei dăruieşte continuu; dăruieşte luând, frustrând. Dăruieşte prin neîmplinire, prin absenţă, prin suferinţă, prin deziluzie şi prin respingere. Egoul omenesc nu-i pus niciodată la perete prin confirmare şi împlinire, ci prin frustrare şi suferinţă. O formă subtilă, decisivă, puternică de educaţie a egoului se întâmplă de la sine şi-o face existenţa însăşi. Nu-i psiholog mai potrivit, mai puternic şi mai convingător decât experienţa, singura capabilă să învingă logica abstractă a egoului, dincolo de care străluceşte sufletul, fiinţa şi lumina noastră.

Încă nu ştim să spunem „da, mulţumesc, se poate să fie un dar ceea ce faci” atunci când un om ne trădează. Când altul ne părăseşte. Când altul ne respinge şi altul pare să ne ia ceea ce credem a fi al nostru. Încă nu observăm darul ascuns în privaţiune şi abandon, în singurătate sau în ceea ce credem a fi „eşec”. Dacă mintea ar putea accepta că sunt daruri ascunse în toate cele ale existenţei, dacă ar putea accepta că sunt daruri care nu se văd de îndată şi daruri de preţ în ceea ce ne loveşte, am fi cu mult mai senini şi mai simpli, în acelaşi timp. Am fi mai buni şi-am judeca mai puţin trădarea sau lipsa dragostei altuia. Neiubirea sau înşelăciunea, visul frânt şi neliniştea neîmplinirii sunt daruri pentru cel ce învaţă să le primească. Existenţa dăruieşte continuu; noi avem să ne regăsim dispoziţia emoţională pentru a primi, capacitatea de a primi şi înţelegerea naturii dăruitoare a vieţii. În tot ce ni se întâmplă-i un dar. Să-l căutăm cu aceeaşi inocentă curiozitate a copilului, să-l aşteptăm cu aceeaşi bucurie, să ne regăsim puterea de a primi şi a înţelege că-n experienţă darurile iau forme neaşteptate. La capătul unei astfel de înţelegeri ne aşteaptă iubirea pe care o căutăm... în iluzia că trebuie să ne-o dea altcineva.