Atentie, acum esti comunist!

Eu - si ca mine sunt multi - n-am avut dintotdeauna un punct de vedere apasat cu privire la comunismul rusilor si la variantele lui de export, respectiv la cel romanesc.

Iar cand am inceput sa constientizez unul si sa-mi pun mintea la bataie calatorind si comparand viata din URSS cu aceea de la noi, din Ungaria sau din Cehoslovacia, am gasit tot timpul motive sa-mi spun ca, fata de rusi, la noi era oricum mai bine. Ca sa nu mai spun ca traiul cehilor imi parea, ca turist cu un subversiv simt al comparatiei, amestecul ideal de comunism cu fata europeana si capitalism cu fata umana. La prabusirea sistemului comunist mondial, nici nu indrazneam sa visez. Ba, ca prostul, socoteam ca, dac-am fi avut un numar mai mare de activisti luminati, ca la cehi sau ca la unguri si polonezi, comunismul ar fi putut fi o solutie sociala suportabila.

Cand am avut, dupa 1990, ocazia sa discut chestiunea cu romanii din America - "transfugi", cum li se spunea pe atunci, adica oameni care-si riscasera vietile in mai multe randuri pana au apucat sa ajunga "dincolo" - mi-am dat seama ca tot ceea ce eu detestam ei urau. Ca se purtau cu mine de parca as fi avut SIDA. Ma gaseau la fiecare fraza contaminat de un rau ce nu prea avea vindecare. Ce m-a mirat era ca niste oameni care nu se vorbisera intre ei, care nu se cunosteau si care nu aveau cum sa cada de acord asupra unui mod de abordare a contaminatilor care meritau a fi ajutati sa invete sa urasca bolsevismul mi se adresau cu aceleasi cuvinte. Ma intrerupeau la mijlocul frazei zicandu-mi: "Atentie, acum esti comunist!" sau "Atentie, acum gandesti ca un comunist!".

Era clar ca multe din apropourile lor intrasera intr-un soi de folclor al emigrantilor, deoarece, avand pareri despre una si alta, auzeam aceeasi formula cu substrat de cugetare: "Bai, comunistule, pe banii mei sa ai pareri numai pana-n 20 de dolari, cand te invit la o bere sau la o pizza". Cand ma interesam ce venituri aveau si cum reuseau sa-si castige existenta, replica venea rece, ca o sanctiune: "Auzi, ma, comunist imputit, ce te priveste pe tine cat castig eu? Ce te bagi tu in viata mea?!"

Aici era cheia problemei, ca erai comunist cand iti varai nasul in treburile celorlalti si dadeai de inteles c-ai avea ceva de zis despre felul in care traiau ei ca americani ori, mai bine zis, ca romani evadati din comunism. Constatand in Canada ca gospodariile nu sunt despartite de garduri, am fost calmat in continua mea uimire tot cu un paradox din repertoriul anticomunist: "N-avem garduri, ca sa nu fim tentati sa ne uitam in curtea vecinului".

Dar cel mai convingator remediu pentru salvarea mea din conditia de comunist cu sechele democratice mi-a fost oferit de un banatean plecat in State prin anii ’30. "Domnule - mi-a zis el - voi toti astia, care ati dat de gustul Americii, veniti aici convinsi ca sunteti sortiti sa salvati Romania. Ca aveti obligatia morala s-o salvati. Dumneata ai familie? Ai copii? Ai neamuri necajite? Ai o casa? Ei, bine, salveaza-ti familia si lasa Romania, ca se salveaza singura. Voi, comunistii, vreti sa faceti totul pentru toti, iar de casa voastra sa se ocupe statul. Va pricepeti sa salvati lumea, iar blocul in care locuiti e murdar si sta sa cada".