Autobiografii

Am citit de curand, la sfarsitul unei carti, cele trei pagini cu Date Biografice ale autorului. Erau trei pagini, dar puteau fi si trei randuri. Sau numai trei cuvinte: s-a nascut, a trait, a murit.

Cand ti se cere sa-ti scrii autobiografia si intrebi: "Cat sa fie de lunga?", raspunsul, indiferent de la cine vine, are ceva din masurile unui destin, scurta, potrivita, detaliata… Cel mai greu e sa-ti povestesti viata atunci cand ti se spune: "Scrii si tu cat crezi ca trebuie". Cat trebuie - pentru ca persoana care o s-o citeasca sa-si faca o idee de tine? Sau cat trebuie - ca tu insuti sa te clarifici cine esti, de unde vii si la ce esti bun?

N-am mai scris cam de multisor autobiografii. Inainte de 1990 "imi faceam" mereu autobiografia. Si daca stateam mai mult la toaleta, cand ieseam, imi faceam autobiografia. Aceasta era expresia in uz: fa-ti biografia. Si nu era chiar nepotrivita, intrucat mi-o lucram, mi-o rotunjeam, mi-o rasuceam, mi-o umpleam, mi-o articulam si mi-o lustruiam dupa cum venea cazul. Asadar, "mi-o faceam" astfel ca tot ce continea ea sa fie adevarul, dar in acelasi timp si minciuna, in proportia ceruta de moment. Iar uneori si de biografia ce se citea pe fata celui pentru care o intocmeam pe a mea. De fapt, nici nu scriam de fiecare data o autobiografie. O revizuiam pe cea scrisa la prima angajare, la indicatiile unui "tovaras de la cadre". Era o autobiografie destul de buna, care a mers, cu mici adaugiri lipsite de relevanta pentru ce eram eu pe dinauntrul mintii si al sufletului, vreo zece ani. Mai bine zis, cu adaugiri care acoperau tot ce nu trebuia sa stie nimeni despre viata mea.

Dupa ce numarul de rude de gradul unu, care trebuiau marturisite cu data nasterii, originea sociala, apartenenta politica, domiciliul si locul de munca, a crescut de la sase la opt, toate autobiografiile scrise pana atunci nu mai faceau doi bani. Unchii si verii pe care ar fi fost sa mi-i denunt erau, biografic vorbind, de doua feluri: sase comunisti, sase "dusmani ai poporului". Drept care mi-am croit o noua autobiografie standard, cam in felul in care si croitorii fac un palton nou dintr-unul vechi: il intorc pe dos. Mi i-am scris pe toti "dusmanii poporului" din intinsa mea familie dinspre partea mamei ca ilegalisti. Ceea ce nici nu era neadevarat. Conta din ce parte priveai situatia.

Astazi nu se mai scriu autobiografii, ci doar CV-uri. Diferenta dintre o autobiografie si un CV e exact diferenta dintre ce eram fiecare dintre noi inainte de 1990 si ce suntem astazi. Ce-i ciudat e ca li se cer CV-uri amanuntite tinerilor, care oricum n-au ce zice in ele, iar ce vor sa marturiseasca absolut sincer si in amanunt varstnicii nu intereseaza pe nimeni.

Asa ca, pentru o angajare, tot ce-ar trebui sa spun in CV poate fi cuprins in trei sute de pagini, in trei pagini, dar si mai bine in trei cuvinte: m-am nascut, scriu, mai traiesc.