Aventuri cu moluşte

Imi mai amintesc de o lectie de biologie, candva in clasele primare, in care o profesoara ne explica, cu un entuziasm nefiresc, cum sunt clasificate molustele. In primul rand la-me­li­branhiatele, pentru neinitiati scoicile, apoi gastropodele, care par a se deplasa pe propriul lor ab­do­men, mai cunoscute sub nume de melci, iar in cele din urma ce­fa­lo­po­dele, la care picioarele pornesc di­rect din cap, cum ar fi sepia si caracatita.

Au trecut multi ani, nenumarate vizite la Muzeul Antipa, cateva mari acvarii vizitate, lecturi, filme documentare, care m-au facut sa fiu convins ca stiu multe lucruri despre mo­luste. Studiasem inca din co­pi­larie melcii de pe Dealul Mitropoliei si scoicile din Herastrau dar nu eram un expert, imi scapasera ce­fa­lo­po­dele vii.

Primul contact mi-a fost pricinuit, ca multor altora, de romanul lui Jules Verne "20 de mii de leghe sub mari", in care legendara caracatita gi­gantica ataca cativa membri ai echipajului capitanului Nemo. Eram convins ca aceste fascinante creaturi traiesc numai la mare adancime si ca un muritor de rand nu are mari san­se de se intalni cu ele. Cat despre sepii, marturisesc ca una, lunga de vreo doi metri, mi-a aruncat o privire prin geamul unui acvariu care m-a fa­cut sa cred ca am motive sa fiu ingrijorat.
Cartea tinerei cercetatoare Wendy Williams, care are ca titlu nu­mele unui monstru din mitologia scandinava, "Kraken", probabil o sepie gigantica, ne lamureste cateva lu­cruri legate de moluste. Autoarea ma­nifesta o vadita neincredere fata de povestile locuitorilor unor insule din Pacificul de sud. Acestia sustin ca exista haite de sepii ucigase care va­neaza in grup si au ca prada chiar si pescarii singuratici. Poate ca nu e asa dar putem fi siguri ca exista o mare diferenta intre sepii si caracatite.

Molustele au aparut cu mult ina­­in­tea dinozaurilor si au su­pra­vietuit, ajungand in zilele noastre la dimensiuni impresionante, pana la 15-30 de metri lungime si o greutate care poa­te depasi 250 de kilograme. In marea familie a ce­fa­lo­po­delor sepia joaca rolul unui va­nator, atletic dar cam limitat. Puternic, agresiv, necomunicativ. Ade­va­ratul intelectual este caracatita, ca­pa­bila sa rezolve probleme si sa dezvolte interactiuni complexe cu oamenii.

Aceasta nevertebrata este singura care are un fel de creier ada­postit intr-un "craniu" format din cartilagii si la care ochiul este, ca si la fiintele mai evoluate, o prelungire directa a sistemului nervos central. Unele, cum ar fi caracatita albastra, pot fi mai otravitoare decat vi­perele, altele sunt in stare sa-si schimbe culoarea folosindu-se de bacteriile care traiesc in tesuturi. Multi specialisti afirma ca este foar­te posibil sa fie mai inteligente de­cat un caine sau o pisica. Experimentele unor oceanografi au do­ve­dit ca o caracatita poate fi dresata si poate ajunge sa execute ope­ra­ti­uni complicate.

Probabil ca la asa ceva se refera Thomas Pynchon in primul episod al partii a doua din "Curcubeul gravitatiei", in care caracatita Grigori este "conditionata" de specialisti pentru a o rapi pe Katje. Interventia opor­tuna a "salvatorului" Slothrop si povestea de dragoste si spionaj care incepe pe litoralul Mediteranei ii ofera cefalopodului un rol de prima importanta.

Revenind la biologie, ne putem intreba de ce nu au mai evoluat vizi­bil aceste fiinte, cu tot po­ten­tialul lor de inteligenta, cel mai ridicat dintre nevertebrate. Sa le fie oare insuficiente rezervele de hra­na? Oare ne putem astepta la un viitor in care ele vor parasi oceanul si vor intra in concurenta directa cu noi? Inca nu stim, dar poate ca primul pas spre acest viitor a fost facut.

O caracatita a fost gasita pe un trotuar aflat la peste 4 kilometri distanta fata de ocean. Nu se stie ce cauta acolo, dar a devenit o vedeta a acvariului in care si-a gasit ada­post. Poate ca nimeni nu s-a gandit in­ca sa incerce sa inteleaga ce se as­c­unde in privirea ei. Dar poate ca ea se intreaba in tacere, fara nici o gra­ba, fara nici un semn care sa ne star­neasca nelinistea, cat suntem de gustosi.