Babilonia ne salvează Romănia

In Romănia au avut loc două, nu doar o revoluţie, in ultimii 17 ani. Una, cea oficială, in 1989, cănd am schimbat regimul, şi alta, pe care incă o traversăm, cea in care din ce in ce mai mulţi au inţeles că reclama cu Dorel nu e un mod de viaţă.

Un grup de studenţi romăni aflaţi la muncă legal in Statele Unite sunt izolaţi pe o insulă, alături de alte sute de persoane, din cauza unor incendii devastatoare. Un alt grup de romăni rromi plecaţi din ţară cu căţel şi purcel au fost evacuaţi dintr-o zonă a Italiei, unde se aciuaseră, vreo 2.000, şi unde incepuseră să-şi spele rufele, la propriu, in canalul colector al oraşului. Garda de mediu italiană s-a sesizat şi a fost de neinduplecat.


Un alt grup de romăni a fost filmat şi fotografiat, pentru că a venit peste vară in ţară şi a inceput să dea viaţă unei zone foste miniere, care era lăsată in paragină - vechea poveste cu zonele declarate monoindustriale in scripte şi de care nu te mai poţi atinge să faci altceva, pentru ca oamenii să supravieţuiască. Iar romănii care se duc in Ungaria pentru angajare sunt preferaţi altor naţionalităţi, pentru că ştiu limba şi pentru că sunt de etnie maghiară.


Nu am inşiruit la intămplare aceste evenimente, ştiri, informaţii. Ci doar pentru a veni in sprijinul ideii pe care vreau să o transmit.
In timp ce politicienii noştri au făcut ani in şir paşi de melc pentru proiectul legii votului uninominal, in timp ce, imediat după alegeri, stăm cu toţii in tensiune că va cădea guvernul, pentru că nu-i convine preşedintelui - stare care afectează increderea investitorilor in stabilitatea noastră politică şi economică - , in vreme ce preşedintele, cum spuneam, dă cu premierul de pereţi, iar cănd şeful principalului partid de opoziţie se autopropune, cumva, public, pentru această funcţie, pe Băsescu il umflă răsul şi hohoteşte de mama focului, in timp ce Romănia e isterizată de potul cel mare la loto, iar şefa loteriei - altădată o persoană total neimportantă pentru presa de scandal - a devenit, peste noapte, următită şi filmată numărul 1, mai ceva ca Elena Udrea, iar o televiziune face colectă, tot publică, şi tot la televizor - a şi străns aproape 150.000 de euro - , pentru a juca "biletul lui ogică", devenit substantiv comun, in tot acest timp, in care se pierde energie, vreme, spaţiu, inspiraţie, conjuncturi, in care ne risipim ca indivizi şi ca naţiune, mai sunt şi romăni... nu ştiu dacă foarte fericiţi, dar măcar in căutarea fericirii personale care au treabă. Nu au timp de pierdut.


Mai sunt şi romăni, spuneam, care au făcut marele pas de a se desprinde de mentalităţile noastre, de tarele moştenite şi cele căpătate, de istoriile noastre negative care ne trag in jos, de băltirea şi resemnarea care au pus stăpănire pe climatul social, şi şi-au luat soarta in propriile măini.


Fie că au plecat pe alte meridiane să muncească, fie că au plecat spre alte zări să studieze, fie că s-au căsătorit şi au făcut copii pe alte continente, romănii, odată puşi in libertate, şi-au făcut un rost in viaţă. După mine, in Romănia au avut loc două, nu doar o revoluţie, in ultimii 17 ani. Una, cea oficială, in 1989, cănd am schimbat regimul, şi alta, pe care incă o traversăm, cea in care din ce in ce mai mulţi au inţeles că reclama cu Dorel nu e un mod de viaţă.


Că, dacă vrei mai mult decăt să aştepţi o pensie mizeră de la stat, pe care işi tăbăcesc dosurile politicienii, trebuie să rişti. Să rişti să te iei de găt cu tine, in primul rănd, şi comoditatea ta, să te iei de găt cu emoţiile, romantismele ieftine şi să le schimbi cu iubirea adevărată de ţară şi cu respectul valorilor autentice, care nu pier oriunde te-ai afla. Şi, dacă ţinutul in care te-ai născut nu te mai poate ajuta, salva, ridica, la un moment dat, nu e nici ruşine şi nici trădare să-ţi cauţi rostul şi norocul. Prin muncă cinstită, nu prin hoţii şi şmecherii, de care suntem sătui de-aici, din ţara noastră.