"Baietii cu pixul"

Cei care ii dispretuiesc sau urasc pe oamenii condeiului pentru zgarietura caricaturala pe care le-o aplica uneori pe chelie au supravietuit incercarii din ""89. Plosnitele politice n-au murit. Sunt aici, vatafi ai bunului plac, mai presus de lege si bun simt, deasupra noastra. Ne conduc ca si ieri, ca si alaltaieri.

Gazetaria mea se intinde, aproape simetric, inainte si dupa ""89. Am trait in timp de toate, atarnat de capatul pixului, si triumfuri, si umilinte, si dezgust. Nu ma pot lauda cu imacularile junilor de azi care, dincolo de actul benevol de a-l proslavi, sa zicem, pe Gigi Becali, n-au fost atinsi la glezne de nici o imixtiune. Cartilagiile scrisului lor sunt intacte, n-au facut intinderi musculare in arena ideologiei si, in genere, virginitatea lor sufleteasca si intelectuala se prezinta fara cusur.

Am fost convocati, odata, mai multi ziaristi si scriitori din diverse generatii, la CC pentru a "fragezi" niste texte care urmau sa fie citite de oamenii muncii in fata tovarasului. Inghesuiti toti intr-o odaie, faceam o corvoada de scribi, ridicola. In acea incapere se gaseau si cativa scriitori cu grafica numelui faimoasa, oameni literar s merituosi, cu carti multe si valoroase. La un moment dat, cineva a deschis usa, facand loc unui tovaras. Plecaciunea cu care a fost introdus indica o functie inalta. Aici, a zis slugarnic cel care il insotea, sunt - a coborat putin vocea - "baietii cu pixul". Marele grangur ne-a privit o clipa fara sa ne vada (pe chip i se citea un dezgust suveran) si a iesit fara buna ziua. Asa cum intrase. Acel "baietii cu pixul" mi-a ramas insurubat in creier. Cand in ""89, in fosta Casa a Scanteii, pustie, din care fugisera si portarii, am editat primul ziar "Tineretul liber" si am scris "Jos Ceausescu" si "Jos comunismul", am avut in minte si razbunarea acelei umilinte. Am trait-o eu, copiii mei vor fi scutiti de asa ceva.

Iata, insa, ca strigoii de ieri n-au murit. Cei care ii dispretuiesc sau urasc pe oamenii condeiului pentru zgarietura caricaturala pe care le-o aplica uneori pe chelie au supravietuit incercarii din ""89. Plosnitele politice n-au murit. Sunt aici, vatafi ai bunului plac, mai presus de lege si bun simt, deasupra noastra. Ne conduc ca si ieri, ca si alaltaieri. "Mai baieti", a zis Traian Basescu, presedinte zice-se al Romaniei, de fapt presedinte al PD-ului, la Cluj, cu prilejul unei sindrofii verbale. "Mai baieti", a zis cu dezgust, printre dinti, presedintele Romaniei, adresandu-se ziaristilor, "ce-aveti voi in cap" si inca ceva de genul asta. Nu "ce aveti voi in cap" m-a socat, ci apelativul "baieti", aceeasi formula, baieti, purtatori de pix, de pe vremuri, cei care mazgalesc uneori automultumirea imbuibata a maharilor. Traian Basescu a ramas (nu e surpriza pentru mine, numeroase gesturi il califica) inamicul presei. Aceeasi presa care, nimerindu-se mereu acolo unde vrea sa fie vazut presedintele, ii propaga spre patru colturi ale tarii orice gogoasa ar scoate pe gura. Aceeasi presa care l-a facut presedinte, identificand in el nu pe urmasul lui Ceausescu, ci pe al lui Corneliu Coposu. Ce rusine! La Cluj, pe chipul lui Traian Basescu nu se citea ura, ci dispret. Dispretul suveran al activistului de partid. "Mai baieti" sau "bai baieti", insotit de un rictus si acompaniat de zambetul slugarnic si aprobator al lui Emil Boc. "Mai baieti", a ragait Basescu, iar Boc a mimat o simetrie. Da sefu"", sa traiti, bine le-ati zis-o prapaditilor astora!

Am citit in urma cu vreun an interviul unui marinar, electrician pe vaporul unde la comanda se afla Traian Basescu. Electricianul trebuia sa repare liftul cu care comandantul urca de la cabina lui pe punte, unde se afla sala de mese. Liftul, vechi pesemne, se mai defecta. Marinarul povesteste, amuzandu-se, ca Traian Basescu il punea sa-l care in spinare, pe scari, in sus, pana la sala de mese, ca pedeapsa ca n-a reparat liftul. Cata vreme comandantul manca, omul il urmarea disperat printre perdele sa vada cat baga in burdihan. Comandantul devenea mai greu si trebuia carat tot in spinare, pana la patul unde dormea. Scena mi se pare cumplita. Indica dispretul strivitor pentru cei pe care ii avea in subordine. Nu-l punea sa spele puntea, ci il obliga sa-l care in carca. Am ascultat, ca multi dintre colegii mei, discursul lui Traian Basescu la inmanarea premiilor Clubului Roman de Presa. Un discurs ca un ultimatum. Un discurs ca o amenintare. Ca o lama de jungher. Nimic din frumusetea calda a momentului in care niste tineri, cei mai multi dintre ei, primeau un premiu pentru dibacia si onestitatea cu care manuiesc condeiul. Acel "voi" adresat tututor, indiferent de rang, varsta, profesie, acel "mai baieti" ne asaza in pozitia minuscula a argatilor de pe vapor.

Am asteptat reactia revoltata dupa insulta grosolana, de birjar politic, a presedintelui tarii rostita tare (in armata si cand spui o tampenie trebuie s-o spui cu voce tare) la Cluj. As! Nimic sau aproape nimic. Marinarul se poate sterge cu noi pe calcaie. Marinarul ne poate calari dupa cum ii e pofta. Argatii de pe vapor au facut pui pe uscat. Cu cat ne va calari mai tare, drojdia admiratiei pentru conducator se va umfla mai abitir, revarsandu-se hidoasa peste margini.