Banca Naţională nu este în campanie electorală

Guvernatorul Băncii Naţionale le-a spus deseori românilor, în intervenţii publice, că are înscris în fişa postului şi riscul de a fi nepopular. Aşa că le-a cerut să conjuge pofta de consum cu pofta de muncă. Îndemn repetat şi săptămîna trecută, cînd a subliniat că salariile mai mari,pe care le promite Guvernul, fără mai multă productivitate vor duce inevitabil la creşteri inflaţioniste. Şi, prin urmare, salariaţii vor cheltui în piaţă mai mult decît vor primi în plus la casierie.

Guvernatorul Băncii Naţionale le-a spus deseori românilor, în intervenţii publice, că are înscris în fişa postului şi riscul de a fi nepopular. Aşa că le-a cerut să conjuge pofta de consum cu pofta de muncă. Îndemn repetat şi săptămîna trecută, cînd a subliniat că salariile mai mari,pe care le promite Guvernul, fără mai multă productivitate vor duce inevitabil la creşteri inflaţioniste. Şi, prin urmare, salariaţii vor cheltui în piaţă mai mult decît vor primi în plus la casierie.

Demers într-adevăr riscant. Căci să ceri să nu fie întinsă prea mult coarda salariilor, într-o ţară în care populaţia a strîns timp îndelungat cureaua, nu-i tocmai un lucru de natură să primească aplauze. Mai degrabă poate stîrni ostilităţi. Şi nedumeriri. Fiindcă o întrebare se impune: după ani buni de creştere economică, n-a venit oare vremea ca populaţia să aibă venituri mai mari, să se repeadă la credite, să-şi cumpere case, să consume mai mult? Mai cu seamă că toate băncile, pe toate canalele de televiziune, în toate ziarele, îi îndeamnă pe români să se împrumute şi să consume. De ce BNR ţine morţiş să le taie elanul?

Realitatea este că Banca Naţională şi băncile comerciale nu gîndesc întotdeauna la fel. Fiindcă nici responsabilităţile lor nu sînt aceleaşi. Băncile au bani şi vor să-i dea cu împrumut întîi şi întîi populaţiei, ca să cîştige. Banca Naţională, în schimb, obligată de lege să vegheze la stabilitatea preţurilor şi, în egală măsură,la stabilitatea financiară a României, se vede nevoită să fie atentă la riscurile ce apar atunci cînd, prin băncile comerciale, ajung prea mulţi bani în consum.

Populaţia României, după atîţia ani de suferinţe, de consum cu raţia, nu mai e dispusă deloc să rabde. Şi nici nu are înţelegere pentru chemări la judecăţi economice. Iată de ce politicienii, fiind în campanie electorală, se feresc să invoce astfel de judecăţi. Banca Naţională nu e însă în nici o campanie. În consecinţă, şi-a asumat riscul să spună răspicat că România nu are cum să ajungă la bunăstarea dorită numai obţinînd, chiar dacă an de an, creşteri economice rapide. Mai e nevoie de ceva: de un raport adecvat între cererea de consum şi oferta de bunuri şi de servicii. Altfel, un decalaj mare între cerere şi ofertă – şi încă unul în extindere – ne va împovăra cu inevitabile dezechilibre. Chiar şi cererea de investiţii, în expansiune, poate să producă dezechilibre grave dacă nu are asigurate resursele necesare. Mai departe, dezechilibrele riscă să dezarticuleze piaţa muncii, atît timp cît şomajul a scăzut sub nivelul natural, iar găsirea, în multe domenii, de lucrători specializaţi a devenit o problemă grea. Sau preţurile, împinse să urce şi să provoace inflaţie. Sau adîncirea deficitului de cont curent, care suportă nu doar importurile de utilaje şi de echipamente, ci şi presiunea consumului. Sau toate laolaltă, cum riscăm să ni se întîmple nouă în prezent, implicînd supraîncălzirea economiei.

Este adevărat că toate sectoarele din economie au contribuit, în primul trimestru al acestui an, la creşterea economică de 8,2%. Dar asta nu înseamnă că economia nu este ameninţată de supraîncălzire. Pericolul cel mai mare în acest sens îl constituie deficitul balanţei de plăţi. Acest indicator creşte de cîţiva ani şi deocamdată nu avem semnale că e gata să dea înapoi.

Guvernul a dat asigurări că va ţine în frîu cheltuielile. E o veste bună. Dar cheia problemei o constituie viteza de restructurare a economiei. Populaţia vrea bunăstare. Sigur că asta depinde în mare măsură de cîţi bani primesc oamenii. Dar depinde în primul rînd de cîte bunuri din producţia internă pot să-şi cumpere cu aceşti bani. Orice strategie a bunăstării va ţine seama de veniturile bugetare. Dar şi de performanţele companiilor, indiferent de starea capitalului, de stat, mixt sau privat, de care sînt legate cîştigurile individuale.

Faptul că o parte a populaţiei mai visează încă la un stat generalizat al bunăstării, care să aibă grijă de toţi cetăţenii ţării, de la copii la bătrîni, în egală măsură, nu-i decît o iluzie. Un astfel de stat, conturat într-o viziune idilică, e rodul unei imaginaţii de tip populist. În realitate, nu-i nici drept şi nici posibil să primească la fel cei care aşteaptă venituri din fonduri de protecţie socială şi cei care, prin munca, iniţiativa şi riscul lor, asigură banii necesari protecţiei sociale. Tot aşa cum nici întreprinzătorii nu pot primi la fel. Numai competiţia poate să decidă cît primeşte fiecare, prin "jocul" pieţei. Trebuie să învăţăm, în sfîrşit, că şi energia, şi materiile prime, şi banii, şi proprietatea se împart pe piaţă. Potrivit regulilor pieţei. Iată motivele pentru care bunăstarea e legată întîi şi întîi de regenerarea muncii. Desigur, într-un nou mediu de afaceri, care să încurajeze şi să stimuleze competiţia,libera iniţiativă, asumarea riscului. Cum însă aceste valori nu au fost deocamdată generalizate în societatea românească, îndemnul Băncii Naţionale la un raport raţional între pofta de consum şi pofta de muncă e mai mult decît necesar.
E obligatoriu.

De cîţiva ani, în România, cererea de consum e într-un proces evident de supraîncălzire. În timp ce oferta românească de bunuri şi servicii e doar călduţă.