Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În termeni contemporani, se poate spune că banca centrală suedeză s-a născut sub control parlamentar. La acea vreme, în Suedia, singura autoritate superioară Dietei era regele.
Amănuntul este extrem de important, pentru că Riksens Ständers Bank, astăzi Sverige Riksbank, a fost fondată după ce Suedia a tras învățămintele unui eșec anterior, constând în falimentul unei bănci cu ambiții și funcții asemănătoare, aflată însă sub controlul monarhului și al Consiliului său, adică al puterii executive.
Acea bancă, Stockholms Banco, fusese înființată în 1656 la inițiativa negustorului Johan Palmstruch, în baza unei licențe emise de regele Karl Gustav X.
Scopul inițial era ușurarea tranzacțiilor comerciale, dat fiind că, la acel moment, Suedia avea cele mai grele monede din lume (din cupru), care cântăreau până la 20 de kilograme bucata. Astfel că Stockholms Banco, condusă de Palmstruch, a început să acumuleze depozite de monezi de cupru. Inițial, percepea taxă de custodie, însă ulterior, când a început să acorde împrumuturi în baza rezervelor de cupru acumulate, a trecut la acordarea de dobânzi la depozite.
Marea inovație, lansată în 1661, a fost emiterea de bancnote ca note de credit (promisiuni de plată).
Bancnotele au avut inițial un mare succes, întrucât erau mult mai ușor de manevrat decât vechile monede grele. În anii următori, banca a tipărit din ce în ce mai multe bancnote. În 1663, atât Coroana suedeză, cât și cancelarul Magnus Gabriel De la Gardie, au contractat împrumuturi foarte mari, care au fost acordate sub formă de bancnote ale băncii. Creșterea rapidă a numărului de bancnote a dus la pierderea valorii acestora. Publicul larg a început să devină suspicios, iar un număr tot mai mare de persoane au cerut să își răscumpere monedele depozitate în schimbul bancnotelor.
În cele din urmă, Stockholms Banco a dat faliment, după ce emisese mult prea multe bancnote în raport cu cuprul depozitat. Fondatorul Johan Palmstruch a fost pus sub acuzare, judecat și găsit vinovat de proasta administrare a băncii, în 1668. Inițial a fost condamnat la moarte, însă în cele din urmă a fost grațiat.
La întrunirea Dietei din acel an, la propunerea clasei nobiliare, a fost aprobată înființarea Riksens Ständers Bank, sub controlul Adunării. Încă de la început, una dintre sarcinile primordiale ale băncii a fost menținerea stabilității prețurilor. Între 1668 și 1897, legea a inclus o clauză privind stabilitatea prețurilor, care stipula că Riksens Ständers Bank urma să „mențină moneda națională la valoarea sa corectă și justă″ (Jonung, 2011). Emiterea de bancnote a fost inițial interzisă cu totul, iar ulterior - strict reglementată și ținută sub control.
În plus, Coroana suedeză nu era liberă să se folosească în mod discreționar de bancă și de fondurile ei. Împrumuturile, inclusiv cele ale statului, trebuiau să fie aprobate de Consiliul de Administrație. Acestea din urmă trebuiau garantate cu venituri ale Coroanei, printre care se numărau încasările din taxarea exploatării și prelucrării cuprului, precum și cele din tarifele vamale impuse asupra comerțului maritim. În secolul al XVIII-lea, plățile de dobânzi către Riksens Ständers Bank ajunseseră să reprezinte un element major în bugetul guvernamental suedez (Bordo & Siklos, 2015).
Prin urmare, dacă Riksbank a pornit ca instrument parlamentar menit să limiteze arbitrariul Executivului, experiența suedeză arată că independența instituțională nu este doar un detaliu de guvernanță, ci o condiție esențială pentru stabilitatea monetară. Kenneth Rogoff (1985) a demonstrat că un anumit grad de independență și de „angajament” al băncii centrale reduce tentația guvernelor de a genera inflație prin politici discreționare. Milton Friedman (1960) pledase deja pentru reguli clare în locul arbitrariului politic, iar ulterior Alesina și Summers (1993) au adus dovezi comparative că independența băncilor centrale corelează pozitiv cu inflații mai scăzute și stabilitate macroeconomică. Cukierman (1992) și Eijffinger & De Haan (1996) confirmă aceste concluzii pe baza datelor internaționale și a studiilor econometrice comparative. Grilli, Masciandaro și Tabellini (1991) au oferit primele indicii sistematice despre măsurarea gradului de independență, iar Walsh (1995) a arătat că independența poate fi consolidată prin mecanisme contractuale între guverne și bănci centrale.
În plus, Riksbank a înțeles că prestigiul unei bănci centrale nu se sprijină doar pe arhitectura instituțională, ci și pe simboluri. Crearea, în 1968, a Premiului pentru științe economice în memoria lui Alfred Nobel a fost mai mult decât un gest aniversar: a fost o decizie strategică de consolidare a credibilității. Spre deosebire de premiile originale stabilite prin testamentul lui Alfred Nobel (pentru fizică, chimie, medicină, literatură și pace), premiul pentru științe economice a fost creat ulterior de banca centrală a Suediei și este finanțat din resursele acesteia. Chiar dacă este acordat de Academia Regală de Științe, ca și celelalte, el nu este un „Premiu Nobel” propriu-zis, ci un premiu „în memoria lui Nobel”. Faptul ilustrează capitalul simbolic pe care Riksbank și l-a construit în istoria economică și monetară a Europei, dar și strategia sa de a consolida încrederea publică prin simboluri (Offer & Söderberg, 2016).
Astfel, lecția istorică este clară: o bancă centrală credibilă și stabilă trebuie să fie separată de puterea executivă și să dispună de instituții și simboluri care să-i asigure independența de deciziile politice imediate (Bernanke et al., 1999; Goodhart, 2010).
Citește pe Antena3.ro
