Barcelona-Real, mai mult decât fotbal

Ţara-i bântuită (la fel şi Europa) de mirajul repetatelor derby-uri Barcelona-Real. Oameni care au (sau nu) treabă cu fotbalul urmăresc înflăcăraţi şi comentează cu pasiune înfruntările Messi-Ronaldo, suspină, cumpără obiecte promoţionale. E noua modă. Scriu acest text înaintea celui de-al treilea (din patru) meci disputat în doar două săptămâni şi, deşi pot fi suspectat că aş avea ceva pricepere în domeniu, nu musai la calitatea prestaţiilor fotbalistice (unde, independent de slăbiciunea mea faţă de Real, domină clar Bercelona) vreau să mă opresc. Unghiul meu de abordare e cel al culturilor diferite, al construcţiilor (la fel de) diferite de brand, al filosofiilor (tot) diferite de existenţă. Sunt două modele de (până la urmă) business fascinante.

Real este clubul aristocratic, slăbiciunea familiei regale, după ce ani de zile a fost jucăria favorită a generalului-dictator Franco. E instituţia care nu are nevoie să-şi crească singură starurile, pentru că-şi poate permite oricând să şi le cumpere, de oriunde şi pe oricât. Şi, tocmai de aceea, rarele excepţii de la regulă, vedetele provenite din pepinieră (Santillana, Raul, Casillas), devin simboluri pe Santiago Bernabeu. Ceilalţi (Eto’o vă spune ceva?) fac istorie în bejanie. Real e sacul fără fund al capriciilor administrative. Când pare a se deşira, statul şterge pasivul şi Real începe, de la zero, o nouă viaţă. Cazul ştergerii datoriilor de 200 milioane euro prin preluarea de către Municipalitate, în contrapartidă, a bazei de antrenament şi, ulterior, lăsarea acesteia la dispoziţia clubului e emblematic. Albii sunt egali cu istoria fotbalului şi, de aceea, li se permite orice. Pentru că trebuie să fie în vârf…

Barcelona este – aşa cum o spune şi sloganul – mai mult decât un club. E revanşa fotbalistică (unul dintre puţine lucruri care, de multe ori, contează mai mult decât banii) a unei provincii prospere care consideră că statul-mamă o vlăguieşte de resurse şi se vrea independentă. A început să conteze cu adevărat în fotbalul mare de când i-a apărut Cruyff în viaţă, îşi creşte şi îşi promovează cu religiozitate starurile (Guardiola, Puyol, Valdes, Xavi, Iniesta, chiar şi Messi). Când îşi dă seama că greşeşte, nu ezită să-şi răscumpere din străini vedetele care i-au scăpat printre degete (Gerard, Pique), iar când are cu adevărat nevoie cumpără staruri (Ronaldo, Rivaldo, Stoicikov, Koeman sau conaţionalii Baquero, Beguiristain ori Zubizaretta au făcut istorie pe Nou Camp). Barcelona se bucură de un regim fiscal oarecum similar cu al rivalei sale, diferă doar proporţiile sprijinului şi ale favoritismelor fiscale. Unde nu poate cu statul, compensează prin marketing naţionalist-corporatist devastator.

P.S. La rigoare, Santillana a jucat, înainte să se transfere la Real Madrid, la 19 ani, un singur sezon, la Santander. Dar tot simbol al Realului rămâne.