Teoria lui Traian Băsescu despre satisfacerea Marelui Licurici este de mult cunoscută. Documentele Wikileaks aduc o singură mare noutate: dezvăluie cât de mult au apreciat reprezentanţii Washingtonului prestaţia dezinhibată a preşedintelui României. Telegramele transmise de Ambasada SUA de la Bucureşti în primăvara lui 2007 arată fără echivoc îngrijorarea stârnită de suspendarea „jucătorului” de la Cotroceni, prezentat drept garant al intereselor americane.
„Absenţa unui Băsescu proamerican din CSAT lasă loc producerii de acţiuni dăunătoare, inclusiv implementarea unei decizii a premierului Tăriceanu de a retrage trupele româneşti din Irak până la finalul anului”, scria ambasadorul Nicholas Taubman. În acelaşi document, Taubman mai nota încă două riscuri: unul legat de adjudecarea uzinelor Daewoo de la Craiova, altul de achiziţionarea de avioane de luptă. Washingtonul nu apreciase deloc poziţia lui Teodor Meleşcanu (la acea dată ministru al Apărării), care declarase că va „analiza toate posibilităţile” pentru înlocuirea învechitelor MIG 21. Preşedintele Băsescu exclusese orice fel de „prospecţie a pieţei” şi promisese ferm că acest contract gras va reveni americanilor de la Lockheed-Martin. Pentru „cimentarea, pentru deceniile ce vor veni, a viitoarei interoperabilităţi între forţele române şi cele americane”.
Aceste argumente pragmatice ar fi fost suficiente pentru a justifica evidentul parti pris al ambasadorului Taubman. Nu ele uimesc, ci tonul aproape sentimental al depeşei. Dincolo de calculele reci, se simte un fel de afinitate personală cu retorica preşedintelui Băsescu. Propaganda Cotroceniului – despre pericolul rusesc, moguli şi anticorupţie – era livrată nemestecată la Washington. Să ne amintim totuşi că Nicholas Taubman nu era diplomat de carieră, ci doar un prosper om de afaceri republican. Fusese recompensat de Administraţia Bush cu postul de la Bucureşti pentru contribuţia sa generoasă la campania electorală. Format în dialectica Războiului Rece şi cu o carieră politică limitată la funcţia de consilier local în localitatea Roanoke (între 1976 şi 1978), era sensibil la viziunea maniheistă propusă de Băsescu şi incapabil să înţeleagă hăţişul de intrigi bizantine al politicii româneşti. Superiorii săi de peste Ocean voiau un singur lucru: să ştie că au în România un „partener-model”. Model de obedienţă, într-o lume tot mai ostilă viziunii hegemonice a Administraţiei Bush. Anecdota felaţiei cu licurici a fost cu siguranţă apreciată la Washington. Abia acum realizăm cât de mult.