Bilanţ

Acum, când mă aflu foarte aproape de sfîrşitul vieţii, îmi fac, vrînd-nevrînd, un examen de conştiinţă, îmi trec în revistă momentele (bune şi rele) pe care le-am trăit, întîmplările mai importante sau mai puţin semnificative ce mi-au marcat zilele.

Acum, când mă aflu foarte aproape de sfîrşitul vieţii, îmi fac, vrînd-nevrînd, un examen de conştiinţă, îmi trec în revistă momentele (bune şi rele) pe care le-am trăit, întîmplările mai importante sau mai puţin semnificative ce mi-au marcat zilele. Cu alte cuvinte – încerc să realizez un fel de bilanţ (nomina odiosa!) al existenţei.

Fatalmente, neîmplinirile – pe şleau spus, eşecurile şi ratările – se dovedesc droaie. De cele mai multe sunt răspunzător, deci, vinovat. Dacă le-aş întocmi un pomelnic m-ar (şi v-ar) lua groaza. Mă despart de lume cutremurat mai cu seamă de numeroasele greşeli de tipar din cele 40-50 de cărţi pe care le-am dat, de bine-de rău, la iveală. Errata cred că s-a năcut dimpreună cu primul text scris de om (dacă nu chiar înainte!). Este ceva însă de care nu mă simt culpabil şi pentru care am să-i blestem în eternitate pe cei datorită cărora limba română va avea de pătimit multe decenii de acum încolo: aşa-zisa reformă ortografică pusă în cîrca bietei Academii Române...

Pentru lămurirea tuturor celor care scriu şi vorbesc româneşte, dar care nu sunt filologi sau lingvişti de profesie, lexicografi sau gramati­cieni, precizez: în 1992 Academia Română (al cărei preşedinte era pe atunci profesorul universitar Mihai Drăgănescu, politehnician de formaţie, inginer electronist) a propus o reformă ortografică, numită Hotărîre, publicată în martie 1993 (în “Monitorul Oficial”, 59/22.03.1993) şi intrată în vigoare în ianuarie 1994. În citata Hotărîre erau stabilite normele de scriere pentru limba noastră, recomandîndu-se, în esenţă, genera­lizarea scrierii cu â. Deşi prezentată drept lege, zisa Hotărîre era, în realitate, numai o recomandare, de conţinutul căreia se poate ţine seama sau nu: în consecinţă, respectarea ei nu este obligatorie.

Hotărîrea din 1992 a invocat în primul rînd “dorinţa de-a aboli dezastruoasele rezultate ale procesului” (politic) de “bolşevizare”, de “sovietizare”, de “comunizare” a ortografiei naţionale, “desnaţiona­lizată” pe această cale. De aceea s-a decis revenirea la â; potrivit susţinătorilor acestei “restaurări”, s-ar fi pus astfel în valoare caracterul etimologic prioritar latin al limbii române.

Acuzate de a fi “bolşevizat” ortografia au fost Regulile ortografice din 1965, reguli care uniformizează folosirea lui î, prevăzînd, practic, o singură excepţie, România (şi derivatele din familia de cuvinte de tipul român, româncă, românească, româneşte, românime, românitate etc.).

Citește pe Antena3.ro

Ce locuri poți să vizitezi în Maramureș dacă mergi de Crăciun sau Revelion în 2024. Cele mai frumoase obiective turistice iarna

Regulile din 1992 (devenite Hotărîrea din 1993) impun sute de excepţii, mărind numărul derogărilor de la norma recomandată chiar de  Academie.

Oricare om de bună-credinţă înţelege că între o regulă unitară ce prevede o singură excepţie şi o regulă aleatorie ce autorizează şi impune sute de excepţii (din orice unghi am privi: fie dinspre î, fie dinspre â) nu încape ezitare.

Menţionez că am o formaţie filologică (limba şi literatura română: licenţă dobîndită în 1955 la Universitatea din Bucureşti), fapt ce mă îndreptăţeşte, cred, să nu accept această reformă şi să scriu şi astăzi cu î, cum am făcut-o din 1953 încoace, admiţînd, întocmai ca majoritatea covîrşitoare a lingviştilor profesionişti, scrierea cu â doar în cazul particular al numelui propriu România (cu întreaga familie de cuvinte).

Despre vîrîrea cu anasîna a lui â unde n-are ce să caute, am scris şi am pu­blicat zeci de articole de protest, îndeosebi în Timpul şi în România Mare: vezi în lucrarea mea, Hîncu – ba! (2002, Editura “Tenpus”, Ploieşti), vol. I, un întreg capitol: pp. 237-343, conţinând o puzderie de informaţii şi de comentarii despre chestiune ale specialiştilor în domeniu din Ţară şi de peste hotare. Constat că degeaba! O Hotărîre – ce n-are putere de lege şi nici nu este decît o Recomandare – tiranizează editurile, presa, şcoala, cititorii, străinii care-nvaţă limba noastră, derutînd o lume-ntreagă.

Sper ca Dincolo, în cealaltă Lume, cea a Judecăţii-de-Apoi, această aberaţie agresivă, adevărat abuz, să n-aibe curs pentru că va fi abolită. Dar, mai ştii...