Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
L-am întrebat pe un Ionescu din Paşcani: Ionescu şi mai cum? El a ridicat din umeri, ca atunci când răspunsul vine de la sine, şi a zis: Gheorghe. Memoria numelor ar trebui să fie o ştiinţă, dovadă ce mari sunt dicţionarele cu artişti, care şi-au schimbat numele şi prenumele din familie cu unul de ţinut minte, de remarcat la pronunţie şi la citire. Altfel spus, de angajat memoria cu ceva aparte, care face diferenţa faţă de onomastica de rând.
Dacă nu există încă un tratat de psihologia numelor cu mai multe şanse de a fi reţinute şi a intra pe acel culoar al memoriei care pregăteşte legenda, e pentru că, probabil, artiştii îl consideră un secret de breaslă ce nu trebuie vulgarizat. Celor mai mulţi actori de cinema de la
Hollywood li s-au fabricat nume “de afiş”. Puţină lume ştie că dicţionarul de pseudonime al literaturii române e gros cât palma. Şi nu cât palma pe cant, ci pe lat. Dacă oamenii ambiţioşi ar conştientiza în ce mod le afectează cariera şi relaţiile cu semenii un nume banal ori care stânjeneşte la sens, la pronunţie, poate că le-ar ajuta schimbându-şi-l la timp. Şi zic la timp, întrucât, odată intrat în circuitul public, memoria numelui e însemnată ireversibil. Devii cutare, fost cutare.
Artiştii care-şi construiesc un nume de reprezentare intuiesc, mai degrabă decât ştiu, ce pierd şi ce pot câştiga modificându-şi numele. Cu vremea, numele persoanei împrumută din felul în care e percepută în lume persoana. Şi invers, persoana începe să-şi merite numele, să devină aşa cum se cheamă. Cuvintele au o viaţă a lor, se impun sau se pierd din cauze puţin cunoscute. Popoarele se definesc şi prin specificităţile limbii pe care o vorbesc. Un popor cu o limbă plină de sonorităţi, cu un dicţionar fără sunete molfăite, guturale, confuze, are o genetică de învingător şi o manifestare generală pozitivă, optimistă. Un pictor mai mult decât merituos, care ar fi avut loc în memoria societăţii alături de confraţii morţi o dată cu el, dar astăzi încă în vogă, e uitat, pentru că s-a numit Gheorghe Ionescu. L-a ţinut toată viaţa pe loc colectivitatea mare şi comună a Ioneştilor, cu Gheorghe înainte.
A străduit el 80 de ani să se înalţe din biografia nediferenţiată a colectivului onomastic şi s-a întors în anonimatul de unde a plecat. N-ar fi trebuit decât să vină cu un cârlig la nume, chiar şi cu o eroare de scriere bine gândită şi moştenirea sa spirituală ar fi rămas activă. Să-şi fi zis Gheorghe-Ghiţă Ionescu, Ghiorghi Ionesco, Gheo Ionescu sau nu mai ştiu cum, dar nu Gheorghe Ionescu şi atât. Memoria culturală cere, ca şi computerul, elementul deosebitor, cel care îl separă pe ins de mulţime. Reciproca ne ajută să înţelegem regula. Poate un om, pe care-l cheamă tot Mihai Eminescu, să spere la o mare carieră de poet? Ca să plece în viaţă cu şanse, e fatal să-şi ia alt nume. Altfel va suporta toată viaţa un vizavi descurajant.
Citește pe Antena3.ro
