Biologie

Pare greu de crezut, dar există cărţi de biologie pe care este imposibil să le laşi din mână, cel puţin la fel de pasionante ca romanele de acţiune. Exemplele nu lipsesc, Favre şi volumele sale despre insecte, Ambrose, care s-a ocupat cu particularităţile erotice la nenumărate specii, poetul Maurice Maeterlinck, pasionat de albine, sau Lorenz, fascinat de agresivitate în lumea animală.

Să nu-l uităm pe Rattray-Thomas, care prin anii '60 ai secolului trecut prevedea un viitor sumbru dominat de utilizarea nesăbuită a armelor bacteriologice, profeţie din fericire nerealizată încă.

Mai aproape de noi, Rom Harre, autorul unei cărţi cu titlul "Câinele lui Pavlov şi pisica lui Schroedinger", se dovedeşte a fi un subtil istoric al biologiei. El ne aminteşte că într-un laborator nu sunt doar retorte şi becuri de gaz, ci şi fiinţe vii, ca broscuţele electrocutate ale lui Galvani. Rolul acestora este nu numai de subiect de cercetare, ci şi de instrument al progresului.

În secolul al XVIII-lea, Stephen Hales studia circulaţia sângelui folosind cai fără viitor, "gloabe care nu mai aduc nici un folos", ne spune el. La rândul său, Teddington sacrifică câini şi broaşte încercând să înţeleagă funcţionarea muşchilor. Amândoi ajung obiectul batjocurii lui Tom Twining, poet minor, dar mare iubitor de animale. Biata pisică, oscilând între viaţă şi moarte într-un experiment pur imaginar, devizat de fizicianul Schroedinger, rămâne, împreună cu câinele foarte real al lui Pavlov, un simbol al importanţei fiinţelor vii în gândirea ştiinţifică.

Cea mai simplă unealtă de laborator, hârtia indicatoare, conţine un ingredient extras din licheni, iar şoarecele lui Vacanti (pe a cărui spinare creşte structura cartilaginoasă a unei urechi de om) a făcut să progreseze tehnica transplantului. Dar să nu uităm insectele.

Până acum au fost publicate cel puţin 60.000  de articole şi studii privind genetica muştelor. Antipaticele diptere pălesc însă în faţa furnicilor, pe care biologul Laurent Keller le consideră geniale. În felul lor, desigur. De la furnici putem învăţa cum să realizăm sisteme de comunicaţii mai eficiente şi bio-roboţi. Există pe planeta noastră vreo 10 milioane de miliarde de furnici, cu o masă totală apropiată de cea a întregii populaţii umane.

Cunoaştem cel puţin 12.000 de specii de furnici. Cea mai mare, gigantica furnică de pădure din Borneo, cea mai mică, Brachymyrmex din Africa de Sud. În evoluţia lor de sute de milioane de ani, ele au ajuns la o perfecţiune a muncii în comun care le permite să construiască structuri impresionante. Cuiburile furnicilor-ţesătoare, făcute din frunze lipite cu mătasea secretată de larve, reprezintă un exemplu ideal de "inteligenţă comunitară". Ele nu folosesc un plan anume, ci doar interacţiunea unor indivizi care se conduc după nişte reguli simple.

Cu toate că aparenţele ne-ar putea face să credem că furnicile au o "societate" matriarhală, paşnică, ele reprezintă una dintre cele mai agresive specii de pe planeta noastră. Ele poartă războaie şi îşi apără colonia cu orice preţ. Războinicii unei specii din Malaiezia sunt adevărate arme chimice ambulante. La apropierea unui inamic, glandele abdominale care secretă un lichid toxic explodează, otrăvind duşmanul, dar ucigând insecta.

Dar nu furnicile sinucigaşe îi sperie pe experţi, ci pericolul bio-terorismului. Folosirea insectelor în războaie e veche de când lumea, de la lansarea de cuiburi de viespi sau albine în tabăra adversă până la asediul din 1343 al cetăţii Kaffa, când mongolii au declanşat o epidemie de ciumă folosind hoituri infestate de purici purtători de Yersinia pestis. Peste puţină vreme izbucnea cumplita molimă cunoscută sub numele de "Moartea neagră", care avea să ucidă peste 25 de milioane de europeni.

În secolul al XX-lea, biologul Shiro Ishii a creat pentru armata japoneză bombe cu purici purtători de ciumă bubonică, care au produs multe mii de victime în al doilea război mondial. Războiul rece a dat mână liberă unor cercetători care au produs nu mai puţin de 18 tipuri de arme biologice bazate pe insecte. Se vorbeşte despre ţânţari modificaţi genetic care ar putea răspândi virusul HIV.

Perspective de-a dreptul înspăimântătoare. Şi când te gândeşti că în locul acestor soldaţi cu şase picioare, studiaţi de myrmecologi, am fi putut lua exemplul bun dat de furnici. E.O. Wilson şi Bert Holdobler, doi myrmecologi de vază, observau că socialismul pare să funcţioneze în anumite condiţii, numai că Marx nu s-a ocupat de specia cea mai potrivită.