Blandianisime

Există o spaimă de literatură ? Mă tem că nu. Există doar ignoranţă, mereu în expansiune, agresivă şi totalitară. Spaima presupune conştientizarea stării care o provoacă, iminenţa ei. Literatura e neaducătoare de frici în lumea corporatistă de azi. Cel mult poate fi o afacere profitabilă şi atunci trezeşte  interesul negustorilor. “Spaima de literatură” este o culegere de eseuri şi interviuri meşteşugită de Ana Blandiana, poeta peste care s-a aşternut o uitare suspectă  şi nemeritată. Ca şi în  alte cazuri, se pare că politicianul de conjunctură a stricat imaginea condeierului, laureat  cândva al Premiului Herder. Citesc cu bucurie cartea şi-mi notez cuvinte,  propoziţii, fraze întregi, întru  desfătarea iubitorului de limbă română ce sunt. Şi apoi  răstălmăcesc gândurile pigulite cu  tulburare din grădina blandiană, grăbit să le ofer şi altora.

Societatea noastră, e de părere  autoarea “Cărţii albe a lui Arpagic”, “nu reuşeşte să se aşeze, să-şi stabilească criteriile şi reperele, ci se află într-o perpetuă improvizaţie, cu soluţii grăbite, întâmplătoare; o istorie după ureche, împrumutând, adaptând, aproximând, fără un plan, fără o perspectivă gândită dinainte; o lume de vorbe fără acoperire, de forme care îşi amână fondul şi au rareori timp să se mai gândească la el”. Contraziceţi-o dacă puteţi ! Păi, deceniile astea postcomuniste ce sunt, nu o “perpetuă improvizaţie” şi o grotescă defilare de “adevăruri împăiate” ? S-a gândit  oare cineva cum trebuie să arate România  decomunizată, în acel decembrie de pomină ? Mă tem că nu, s-a dorit să scăpăm de Ceauşescu şi atât. Mai departe, ne-om descurca noi, ca aşa ne stă în fire, Dumnezeu cu mila ! De aici toate poticnirile, toate  iluziile şi decepţiile, din lipsa unui proiect naţional  de durată. Noii guvernanţi nu sunt mai breji, deja s-au pus să schimbe formele, s-o ia de la capăt, prin vânturarea de vorbe fără  fond. ţară de lăutari pe veci, of, Românica mea !

“Scriitorul poate să devină profesorul de demnitate al poporului său”, este o altă frumoasă iluzie. Dar poporul căruia îi aparţin şi eu nu-şi mai doreşte profesori. Nici măcar de demnitate ! Este preocupat să-şi plătească facturile şi să pună ceva pe masă. Demnitatea nu e o marfă care să se vândă, nu ţin de foame, iar capitalistul angajator  o dispreţuieşte, îl încurcă în negoţul cu forţa de muncă. Caută să se tocmească  nu cu oameni demni, ci cu umiliţi şi obidiţi. Salariul se plăteşte pentru supunere, şi nu pentru onoare. Când şcolile se desfiinţează, iar numărul copiilor neşcolarizaţi creşte  ameninţător, profesorii de demnitate sunt repudiaţi. Scriitorii vor sfârşi prin a nu mai fi citiţi de nimeni... La modă sunt acum “prefabricatele  lingvistice  de un violent agramatism”, să nu ne prefacem că nu observăm...

Într-adevăr, “libertatea cuvântului diminuează importanţa cuvântului”. Anii de haos postdecembrist ne-au arătat-o cu vârf şi-ndesat. Se scrie fără constrângeri, se vorbeşte liber, însă, cel mai adesea, degeaba. Cuvintele cad în gol, neluate în seamă, ignorate, ele fiind “singurele fiinţe cărora îngrădirea le sporeşte  frumuseţea şi sensul”. Şi cum să nu-mi fie dor de frumuseţea lor de altădată ?
 Oho, câte înţelesuri, câtă  splendoare aveau ele deunăzi, scăpate de cenzura comunistă ! Le legumeam pe furiş, le pândeam şi le despuiam de sensuri ca pe o femeie visată şi râvnită. Paradoxul explică în bună  măsură aculturalizarea în care a păşit omenirea.

Cică “intelectualul este cineva aflat în căutarea adevărului dincolo de  interesele sale”, se fandoseşte Jean D' Ormesson. Şi-atunci cum se explică faptul că toţi “intelectualii” ajunşi la putere nu-şi urmăresc decât propriile interese ? Abdicarea lor în  Epoca de Aur sau în cea portocalie este tocmai dovada acestei lipse de caracter. Ori toţi ăştia nu erau intelectuali, ci  purtători de patalamale universitare ? Dar, nu, m-am dumirit brusc ! Dincolo de interesele lor există interesele stăpânului pe care îl slujesc. Pasămite, acolo găsesc ei adevărul şi-l slugăresc cu devotament, nu  gratis, ce vă închipuiaţi ? Servitori ai interesului altuia, intelectualii au    ce să-şi  reproşeze privind înapoi, la nenorocirile pe care le-au pregătit şi justificat doct.

Scrisul ar fi “un bun conducător de umanitate”, se încăpăţânează  să creadă fondatoarea de odinioară a Alianţei  Civice. Dacă este aşa, de ce răul triumfă de atâtea ori ? De ce umanismul s-a debilizat şi a născocit de-a lungul istoriei Inchiziţia, cruciadele, războaiele, crizele economico-financiare, de ce ? Că nimeni nu contestă că scriem din ce în ce mai mult, nu ştiu dacă şi mai bine. În vremea din urmă, constat că scrisul este un bun conducător numai de interese: comerciale, financiare, religioase, politice....

“Talentele sunt cele care caută perfecţiunea, geniul abia porneşte de la ea – înspre moarte”, e o altă mărturisire care nu-mi dă deloc pace. Dar în  lipsa salahorilor întru desăvârşire ar mai fi posibilă naşterea geniului ? Nu cumva primii desţelenesc poteca pe care  ultimii se întâlnesc  cu geniul ? De aceea cred că geniile nu se pot naşte  decât în mijlocul unor popoare talentate şi vrednice. Iar naţiile muncitoare sunt solul roditor pentru talentele ce le vor împinge înainte.

Este neîndoielnic, “Viaţa nu apare decât în ediţii princeps, nonvarietur”. Prin urmare, lumea e o imensă bibliotecă, cu tomurile aşezate în ordine sau alandala pe rafturile  prăfuite. Cine le citeşte, însă ? Pe cine mai interesează, oare, primele, apariţii de autor ?

Nu ştiam cum se numeşte beteşugul care mă ţine departe de studiourile  televiziunilor. “Oroarea de exhibiţie”, m-a lămurit fără să ştie Ana Blandiana. Din nefericire, trăim teroarea exhibiţionismului, întrucât platourile sunt înţesate  cu personaje mereu pregătite să se afle în treabă şi să-şi dea cu părerea în orice problemă. Teroriştii mediatici ne-au împresurat şi ne ciopârţesc viaţa. Nu-i mai opreşte nimeni, e vremea lor, şi ucid contra cost, la comandă.

Nu demult, sub egida UNESCO, a  fost înfiinţată  o Academie Mondială de Poezie, ce-şi propunea ca obiectiv reaşezarea “presimţirii unei amintiri”  în centrul lumii. Dacă poezia n-a salvat lumea, cum profeţeau destui, iată, birocraţia se căzneşte  azi  să resusciteze “înşiruirea de viziuni”. Nişte funcţionari mondiali s-au gândit că poezia este asemenea tigrilor bengalezi, de pildă,  şi prin măsuri planificate minuţios, o pot scăpa de la dispariţie. Nu m-ar mira amenajarea de rezervaţii pentru născocitorii de versuri,  îi cred în stare ! Să te umfli de râs, zău, dar birocraţia corporatistă va înghiţi, cinic şi politically correct, totul, inclusiv arta.