Blazare

“Bună! La mulţi ani! Să începem un an miraculos de frumos!
Vă mulţumesc şi vă îmbrăţişez cu căldură.”
Sunt câteva cuvinte dintr-o urare de început de an. Am citit blazată mai toate mesajele, la fel de blazată am răspuns... Am oarecari nemulţumiri (nu imi ajunge aia, nu am apucat să fac ailaltă), ca mai toată lumea, de altfel, şi nu prea am chef de urări. Eh, speranţa moare ultima... Aproape depresie.
M-a trezit la realitate un apel telefonic de la o cunoştinţă, o femeie chinuită de destin.  O femeie frumoasă, sănătoasă. Urma să aibă un copil.  Totul a decurs normal până la naştere... şi acolo s-a dărâmat visul.
Acum se chinuie cu fiul ei, pe care trebuia să îl pregătească să intre la şcoală, merge cu el la recuperări, prin ţară, nu ştie nici ea de unde mai scoate banii, merge peste tot pe unde crede că ar putea primi nu o rază de speranţă, ci  un firicel, un punct... Dar nu renunţă. Copilul acela care gângureşte este viaţa ei. Fiecare secundă i-o dedică lui. Ştiu prin ce trece şi doare.
Aşa că îţi mulţumesc femeie frumoasă, mamă iubitoare că m-ai adus cu picioarele pe pământ.
Ce viaţă minunată am. Ce viaţă minunată avem. La mulţi ani!