Blestemul fiarelor

De atunci, a trecut ceva vreme...După ninsorile cotropitoare  şi viscolul unui martie, sub pretextul doborâturilor de pădure, un triumvirat politic de vârf se deplasase “la faţa locului”, undeva în nordul ţării. Presa locală aşa vestise, însă inşii cu pricina,  vânători fiind, făcuseră călătoria având cu totul alt scop: uciderea câtorva urşi, nădiţi cu porumb la troacă şi cu cadavre. Urşii împuşcaţi în acele zile au fost trei, dintre care doi rămăseseră “în foc”, în vreme ce ultimul, rănit, plecase în goană cu sângele pe urme, nemaiputând fi găsit.

Se trăsese din ştiutele adăposturi închise – “cazematele” anti-urs, cum li se mai zice – cele făcute pentru Ceauşescu însemnând adevărate garsoniere confortabile, cu pat, sobă şi toaletă. Cât despre nădirea şi vânarea urşilor, atunci ca şi acum, ele erau interzise prin lege, specia aflându-se pe lista mamiferelor la care vânătoarea este absolut interzisă tot timpul anului; protecţia ursului – pe hârtie – fiind o cerinţă de armonizare la “concertul”  legislativ european la care România “neintegrată” aspira.

Tributară unei funciare metehne balcanice, legea oferea însă eterna “portiţă” pentru clientela politică ori pentru cea a ariviştilor tranziţiei, fie ei afacerişti ai vânătorii, fie masculi complexaţi, dornici să-şi încânte amanta cu blana ursului din pădure întinsă dinaintea şemineului, ca suprem argument de virilitate. De aceea, textul promulgat glăsuia: “Urşii, râşii, lupii, vidrele - adică speciile «strict protejate» –  se pot vâna numai cu aprobarea şi în condiţiile stabilite de către autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură”, faptul însemnând că braconajul trebuia să fie săvârşit cu aprobarea ministerului. Şi, cum în teren, alături de şeful guvernului se aflau mai-marele de atunci peste pădurile patriei şi însuşi ministrul de resort, nu mă îndoiam de existenţa hârtiilor ce acopereau crimele. Dar nu numai diavolul, ci şi Dumnezeu lucra prin oameni.

Deşi eram convins de inutilitatea demersului meu, am solicitat în scris ministerului detalii privind autorizaţiile de vânătoare eliberate la data aceea pe cele trei fondurile de vânătoare, solicitând deopotrivă, tot după lege, şi numele vânătorilor care le primiseră. Şi surpriza nu mi-a fost mică atunci când – fie din absolută corectitudine, fie din pripă – funcţionarul ministerial la care ajunsese cererea mi-a comunicat adevărul, dovedind, negru pe alb, cu semnătura proprie şi ştampila ministerului, că fuseseră eliberate numai două autorizaţii de vânătoare pentru tot atâţia urşi şi, evident, pe numai două terenuri. Văzând numele posesorilor, am dedus că mai-marele peste silvicultori şi peste păduri se abţinuse de la vânătoare, fiind oarecum gazdă şi faptul era firesc. Aşadar, unul dintre invitaţi braconase, căci conform actelor oficiale nu trebuia să fi existat al treilea foc de armă, soldat cu rănirea celui de al treilea urs.

Chestionate, autorităţile silvice regionale o dădeau din colţ în colţ: că al treilea foc nu s-a tras, că ursul rănit şi pierdut este o invenţie de-a mea, o născocire jurnalistică, menită discreditării personajelor şi că nu am nicio dovadă a braconajului de pe cel de-al treilea fond de vânătoare. E drept, descrisesem tărăşenia într-un cotidian central, însă fără să detaliez investigaţiile.

 Fusesem “la locul faptei”, undeva în munţii Suhardului, chiar în după-amiaza crimei. Ajunsesem acolo fără ştirea pădurarilor şi urmele rămase în zăpadă vorbeau mute. Amprentele groase ale maşinilor de teren lăsate în drumul forestier, la câteva sute de metri de poiană, talpile cizmelor şi bocancilor cu creste scriindu-şi mersul până la “cazemată” şi, la vreo 40-50 de metri de ferestruica acestia, lângă lizieră, cadavrul unci ciute împuşcate. Întreg. Eram martorul celei dintâi crime, săvărşită la ordin de prea zeloşii silvicultori: careva intre ei – pădurarul de vânătoare pesemne – împuşcase ciuta, spre avea cadavrul trebuincios nădirii. Era o ciută  gestantă şi în putere, ucisă “la ceas oprit de lege şi de datini”. Faptul însă nu conta, doar veneau la vânătoare de urs boşii politici din fruntea ţării. Am fotografiat-o, aşa cum am făcut şi cu “probele” de mai apoi. Ursul nu se atinsese de ea, însă urmele lui, rotunde şi mari cât o bască, bătătorind omătul în jurul troacei, arătau că el preferase porumbul. Fusese un urs paşnic,  aşa cum sunt cam toţii urşii din Carpaţi, dacă sunt lăsaţi în pace. În el se oprise glonţul şi picăturile de sânge ce-i însoţeau paşii galopaţi m-au purtat îndelung prin pădurea bătrână, peste pâraie îngheţate şi sihle aspre, până când seara, renunţând la inutila urmărire, am înţeles că prigonitul trecuse cumpăna de ape spre valea Bistriţei Aurii. Acolo terenul era gestionat de o asociaţie vânătorească  de amatori şi, cum legea nu permitea căutarea vânatului rănit şi trecut într-alt fond decât cu aprobarea deţinătorilor lui, i-am căutat pe aceştia. Fără probleme, am obţinut înscrisul conform căruia ei recunoşteau faptul că pădurarii le ceruseră acordul, căutaseră sălbăticiunea rănită şi nu o găsiseră.

Demersurile mele juridice, toate soldate cu eşec, nu merită acum atenţie, mult mai grăitoare părându-mi soarta vânătorilor de atunci. Unul dintre ei, tot la o vânătoare, a fost mutilat definitiv, în urma unei împuşcături greşite. Aflu că altul a intrat în puşcărie, însă pentru alte fapte decât pentru ilegalitatea celor cinegetice. Destine triste, pesemne prilejuind acum protagoniştilor sapienţiale meditaţii.