Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Fotbalul banilor mulţi lucrează irarhii prin Liga Campionilor. Cea mai făloasă competiţie a echipelor de club ne umblă prin buzunare, ca nişte bieţi televizionişti ce suntem, ne stârneşte şi ne umileşte la microb. Fiindcă ne este dat să aflăm astfel că ce se întâmplă prin alte lumi nu se potriveşte de nici un fel cu scremerea de pe la noi.
Olimpique Lyon şi Real Madrid au lăsat ultima amprentă pe memoaria noastră călătoare. Rezultatul meciului, făcut de doi francezi, Benzema şi Gomis, nu mă interesează de fel. Rămâne mult în afara pariurilor mele sentimentale. Eventualele numere de virtuozitate au produs emoţii nerezistente în timp. Au produs bucurii care s-au consumat şi ele o dată cu respiraţia momentului. Obsedante rămân doar îndârjirea şi seriozitate meseriaşilor care nu au intrat pe teren doar pentru a-şi etala echipamentul, nu au intrat pe teren doar pentru a demonstra mulţimii marele talent cu care se leagă ei la şireturi. Nimic ostentativ în lucrarea lor. Bogăţia nu-i plictiseşte pe marii campioni, notorietatea nu legitimează la ei nicicum prosteala fudulă. Modestia cu care aceşti mari jucători ai unor mari echipe acceptă să fie servitori oneşti ai meseriei de fotbalist este cea care fascinează şi impresionează durabil. Cea care confirmă sănătos statura umană a celor sortiţi reuşitei. Abia apoi intervine conştiinţa valorii de sine, aceea care însă nu acordă rentă necondiţionată reuşitei, aceea care, mai degrabă, responsabilizează.
Vorbind despre personalităţi puternice, despre caractere şi responsabilităţi asumate, nu putem trece cu vederea un alt model capricios al fotbalului mare. Jose Murinho. Îmi place nebunul ăsta care nu suportă inerţia jocului şi a băncii de asistare. Îmi place nebunul ăsta care pare să fie mereu pe teren alături de echipa sa. Citeşte continuu jocul şi nu amână deciziile spre timpi de pauză. Prestează din mers. Murinho este şi un îmbăţoşat notoriu. Şi, de obicei, fudulia care dă pe dinafară creează greaţă. Dar făloşenia lui Murinho nu mi-a deranjat niciodată acceptările. Cred că el joacă foarte bine un rol prin care susţine confortul psihic al fotbaliştilor pe care-i antrenează. Şi mai e ceva special în spectacolul Murinho. Lui Murinho nu-i încălzeşte nimeni scăldătoarea. Nu apelează la jurnaliştii de bandulieră şi la mâini cerşinde, gata oricând să-i mâzgălească cotra cost portret de mare cuceritor. Murinho se autocaracterizează lejer, fără nici un fel de apăsare. Spune că nu se consideră cel mai bun antrenor din lume. Dar adaugă, trufaş, că nici nu crede că ar fi vreun altul mai bun ca el. Iar performanţele pe care le-a obţinut în carieră îi armează declaraţiile cu esenţă de adevăr.
Gândurile furate de meciul Olimpique Lyon – Real Madrid ne-au dus tare departe de realul cu care noi ne tratăm cotidian. Am putea plusa ironic pentru o revenire în realitatea natală. Dar ironia nu poate fi decât amară. Fiindcă noi nu suntem tari decât în competiţiile precompetiţionale. Atunci când echipele îşi joacă dreptul de a continua sau nu campionatul. Atunci când echipele încearcă prin aranjamente amendate chiar şi de şantaj să nu cadă sub interdicţiile cauzate de datorii neachitate. Avem un fotbal cu foamea-n gât. Dar sărăcia asta n-ar fi asimilată dezastrului dacă n-ar fi acompaniată şi de multă prostie. Sărăcia mai poate avea leacul bunei chibzuinţe. Ocnaşii prostiei, în schimb, nu pot fi graţiaţi în veci.
