Bolile metropolei

● Undeva, Petre Pandrea scrie ca "In metropole se imbolnaveste si se chirceste genul uman'. Cine locuieste in marile aglomerari urbane stie ce inseamna tirania betonului. ti se taie radacinile cu pamantul, caci nimeni nu e facut din asfalt, ci din tarana. Cerul abia se zareste, e putred mereu, aerul are miros hidrocarburic, iar anotimpurile se succed negabate in seama. Sunt toate la fel, cenusii si plate, unitati de masurat timpul anost. Spiritele creatoare ale umanitatii au trait in spatii deschise, scapand astfel de nimicitoarea boala a metropolei. Numai acolo li s-au desfasurat aripile si au cutezat sa zboare. Iar zborul desavarseste genul uman. Si cum sa zbori printre zgarie-nori, cum ?

● Cica "Pana la patruzeci de ani, cu totii ajungem sa avem fata pe care o meritam', zice George Orwell. Vasazica, la patruzeci de ani ne maturizam definitiv. Descresterea incepe dupa. Copilul isi ingroasa liniile, contururile devin ferme, apar ridurile, cearcanele. Fericirea si suferinta iti deseneaza pe piele tablouri solare sau sumbre. Ca si viciul, ca si virtutea, alte peneluri neiertatoare. Ochii se incarca de lumina ori de intuneric, totul ramane pe "uleiul' taiat intre barbie si frunte. Ma uit atent in oglinda. Merit oare sa port masca asta trista si santuita ? Merit eu tot ce mi s-a dat in cincizeci de ani ? Nu gasesc raspunsurile pana la capat. Indiferent ce-am face, figura ne tradeaza biografiile, este "CV'-ul pe care-l purtam la vedere si de care nu ne putem dezlipi. Abtibild pe asfalt. Aceasta sa fie explicatia balurilor mascate de odinioara ?

● A dat in parg graul. Picuri galbui curg peste camp. Vantul ii imprastie de-a valma, fara vreo noima. Din loc in loc palcuri de maci. Rosii, un rosu aprins, aproape straveziu. Tremura gracil. Splendoarea fragilitatii... Pe care insa vipia verii o va cotropi. O va vesteji si, in cele din urma, o va usca, departe de betoanele irespirabile si ostile.

● Printul Charles s-a ivit iarasi pe meleagurile transilvane. Colinda ulitele si vaile neatinse de "boala metropolei'. Cauta ceea ce nu mai gaseste la el acasa. Salbaticie contra civilizatie obosita. Isi saluta discret noii vecini. "Cum e ?', o intreaba reporterul pe o taranca iesita-n cale. Femeia ramane o tara pe ganduri, n-ar vrea sa strice relatiile romano- britanice. "Batran', raspunde intr-un tarziu. In definitiv, ce altceva putea sa spuna? Ca doar nu-l cunostea cu de-amanuntul. L-a zarit si ea de la distanta, dincolo de gard. Si, oricum, viata tocmai prin asta este misterioasa. Prin ciclurile succedate implacabil. Copilul devenit adolescent, tanarul maturizat si apoi zbarcit de varsta. Osul regesc, venit dinspre Anglia intr-o scurta vacanta, se apropie de capatul miracolului existential. "E batran' si nimic nu mai conteaza. Print sau cersetor, senectutea nu iarta pe nimeni. taranca din Transilvania nu s-a risipit in vorbe, a comprimat totul intr-un simplu cuvant. A zis-o cu tristete, fiindca batranetea n-o ocolea nici pe ea. Isi cumpanea in celalalt propria sa invarstnicire si de aceea s-a tanguit omului itit s-o iscodeasca.

■ Cand in jumatatea asta de glob e noapte, in cealalta parte e zi. Si invers. Dumnezeu n-a impartit la intamplare intunericul si lumina. Da' ce, credeati ca al de Sus n-a poruncit niste studii de impact inainte ? Le-a comandat, fiindca Il interesa, inainte de orice, sa nu fure cineva Pamantul. Pai, daca omenirea toata dormea in acelasi timp, hotii de pamant ar fi dat iama aici si ne-ar fi lasat in fundul gol ! Luau Pamantul si-l carau altundeva, sau il vindeau apoi bucata cu bucata alora din celelalte galaxii. Ca ati vazut ce scump a ajuns hectarul de tarana ! Basca ce s-ar putea petrece daca am tropai toti, deodata, pe Pamant. S-ar prabusi cu noi, cum sa reziste atator energii dezlantuite in maratonul supravietuirii ? Asa, unii dorm, iar altii vegheaza, inchipuindu-si ca sunt vii. Intelept Dumnezeu asta cand a impartit in mod egal Pamantul in noapte si zi....

■ Din Turnu Magurele, cel mai adesea, imi sosesc vesti mortuare. Una dupa alta, un cortegiu indoliat de anunturi deprimante. Pe toti ii stiu din vedere, cu unii am impartit clipe vii, si de aceea ma imputineaza savarsirea lor. Fiecare dintre ei imi parea indispensabil pentru orasul acela stramt, o particica dintr-un intreg. Urbea e sleita fara ei si neprimitoare, iar mortile astea nenumarate si de neoprit au instrainat-o de mine. De aici, de la Bucuresti, aud dangatul clopotului din biserica turneana, semn ca s-a mai petrecut unul...Dumnezeu sa-i ierte pe concitadinii mei dusi ! Departarea m-a imbolnavit de nostalgie.

■ Regretatul Octavian Paler marturiseste ca "Dumnezeu a creat omul pentru ca omul sa-i spuna povesti'. Dar pe Atoatefacatorul nu-l poti chema la bloc, in celulele de beton insirate pe aleile de asfalt ale lagarelor citadine. Nu, ca sa-I depeni istorioare, se cuvine sa-L inviti in nemarginirea campului, pe-un varf de munte, pe-un tarm de mare, in desisul padurii, in desert... oriunde, nu in oras. Metropola a ucis inca un mit al creatiei originare. Omului i-a pierit cheful sa-i mai spuna povesti lui Dumnezeu, sa stea cu El la taclale.