Bucureşti, capitala europeană a zgomotului

Oraşul este agresat de decibelii scăpaţi de sub control

Primăria Capitalei a anunţat acum vreo trei ani că porneşte ofensiva îm­po­triva zgomotului. În 27 aprilie 2007 mu­nicipalitatea transmitea Agenţiei Re­gionale pentru Protecţia Me­diului harta de zgomot a Bu­cureştilor. Da­­că umbli prin arhive, găseşti şi o Ho­­tărâre de Guvern (321/2005) pentru evaluarea şi gestionarea zgomotu­lui ambiental. Până în 2012 ar urma ca toată România să fie cartată cu de­cibelii fiecărei zone. Evident, toată trea­ba este încadrată într-un program la nivel UE, negociat pe când am ade­rat.

Dacă îmi aduc bine aminte, chiar Po­liţia pornise şi ea la luptă cu di­no­zaurii care deversau dejecţii de ma­nele din boxele maşinilor. Erau stabi­lite şi ceva sancţiuni, dar au rămas în... eter. Nu erau probabil consti­tuţionale, cine dădea amenda nu avea cum să măsoare decibelii ş.a.m.d.

Ca atare, s-a aşternut o linişte de mort pe marea acţiune dirijată de la Bruxelles. Nu se mai ştie cine a umflat banii pentru harta cu vuvuzele; şme­cherii au încasat şi cetăţenii marelui oraş se antrenează la purtatul dopu­rilor în urechi pentru protecţie.

Am mers prin multe oraşe din lume, capitale cu trafic rutier cu mult peste ceea ce suportă Bucureştii. Prin comparaţie cu minunatul nostru oraş, ele sunt, majoritatea, oaze de linişte.

În capitala României s-a dat drumul la toate trompetele, sirenele, alarmele posibile. Arterele oraşului sunt sub un clopot de zgomote în care se pompează motoarele turate, festivalurile de rock, pocnitorile, focurile de artificii, discotecile în aer liber. Maşinile Poliţiei care nu prind mare lucru circulă cu sirene sfâşietoare; pompierii şi ei umblă cu tulumbele, dând de ştire la toată lumea; salvările care duc bolnavii ce pot muri de inimă din cauza sirenei; coloanele oficiale, care se plimbă prin oraş ca ouăle în căldare, dau şi ele de veste că Boc şi Băsescu lucrează din greu să bage ţara în necazuri. Mai adăugăm convoaiele funebre, şi ele, mai nou, cu claxonul pe post de bocitoare, şantierele ce bat toba mai ales noaptea, beţivii care rag din toţi rărunchii, tineretul ce-şi strigă şi el bucuria că pleacă din ţară. Toată lumea urlă, urlă, fie pe cale bucală, fie susţinută de tehnologie.

Cum mai arată astăzi harta zgo­mo­tului, la trei ani de la prima tra­sare? Nimeni nu mai anunţă vreo ac­ţiune menită să tempereze fenomenul atât de nociv al suprapopulării so­no­re. Desigur, ar fi explicaţii pentru a justifica nebăgarea în seamă a au­to­rităţilor. În primul rând, ca să faci mai multă linişte nu se impun mari in­vestiţii. Dacă la asfaltare, la zugrăveli se înghesuie mulţi, pentru că au cârlig bun la banul public, la tăiat decibeli gheşeftul nu se prea arată. Dimpotrivă! Dacă îi bagi taraful cârciumarului în surdină, nu ies bani ca atunci când îl laşi să spargă urechile între blocuri. Haitele de câini fără stăpân, dar şi patrupezii ţinuţi în lanţ să apere proprietăţile, sunt şi ele prezente, contributori la nebunia sonoră. Nici asta nu poate fi sancţionată în Bucureşti? În Elveţia, câinii sunt operaţi la coardele vocale pentru a nu deranja vecinii. La noi, este considerat că prietenul omului este un câine fără valoare dacă nu latră şi nu muşcă.

Am văzut şi o speranţă în acest ocean al nebunilor gălăgioşi: parcul de la Colţea. Lângă cazanul infernal de circulaţie de la Piaţa Universităţii am auzit, într-o după amiază, firicelul de muzică stârnit de o formaţie cu studii la Conservator. Era o luptă inegală, înte Goliat şi David, în care, ca în legendă, câştiga muzica, nu vu­ietul oraşului. Se întâmplă sub sigla unui program cultural - Visul unei simfonii de vară. Va fi doar un vis sau un început de civilizare a unui loc în care încercările anterioare au eşuat? Oricum, pe harta zgomotului a fost pusă o mică pată albă.  
Locul himericei zone eliberate de comunism are, în fine, un reper de normalitate.