Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ținta de deficit de 6,2% din PIB este, în termeni diplomatici, o ambiție; în termeni economici și fiscal-bugetari, este o necesitate brutală. Bugetul este construit pe o prognoză de creștere economică de 1%, o cifră care trădează o cvasi-stagnare. Când motorul principal al economiei - consumul gospodăriilor - este suprimat prin creșterea cotei de TVA la 21% și prin înghețarea veniturilor din sectorul public, statul își asumă un risc major: acela de a induce o recesiune tehnică în încercarea de a salva aparențele fiscale. Dar România a deținut recordul european la „gap-ul” de TVA, iar bugetul actual mizează enorm pe reforma ANAF și pe digitalizarea care, deși necesară, nu a livrat până acum rezultatele scontate la nivelul fluxurilor de numerar. Mai mult, șocurile din piața globală a energiei se suprapun peste creșterea fiscalității și creează un „cocktail” inflaționist care ar putea menține ratele dobânzilor la niveluri prohibitive. Într-o economie unde creditarea privată este deja anemică, costul banilor va continua să fie o frână pentru micii antreprenori, lăsând povara creșterii economice exclusiv pe umerii marilor proiecte de stat.
În acest peisaj auster, raza de speranță ar fi alocarea record de peste 8% din PIB pentru investiții. Este, probabil, cel mai curajos pariu din istoria post-decembristă. România încearcă să compenseze scăderea cererii interne prin injecții masive de capital în infrastructură, folosind ultimele resurse din PNRR și fondurile structurale ca pe un plămân artificial. Dacă șantierele de autostrăzi, modernizarea rețelelor electrice și digitalizarea administrației vor păstra ritmul, există șansa ca România să iasă din criză cu o structură economică mai rezilientă. Este, fără îndoială, o schimbare de paradigmă și, potențial, o oportunitate istorică. Logica este clară: dacă cererea internă slăbește, statul încearcă să compenseze prin cheltuieli de capital, susținute în mare parte din fonduri europene. Autostrăzi, infrastructură energetică, digitalizare - toate acestea pot genera efecte de antrenare și pot crește potențialul economic pe termen mediu. Dar aici intervine problema cronică a României: execuția. Diferența dintre alocare și implementare a fost, în mod tradițional, substanțială. Într-un an în care spațiul de manevră este limitat, orice întârziere în absorbția fondurilor sau blocaj birocratic nu mai reprezintă doar o oportunitate ratată, ci un risc macroeconomic.
Apoi, depășirea pragului de 60% din PIB pentru datoria publică schimbă fundamental percepția asupra riscului suveran. România nu mai este o economie „low debt”, iar toleranța piețelor pentru derapaje suplimentare scade semnificativ. Bugetul din 2026 trebuie citit și ca un semnal către creditori: disciplina fiscală revine pe agendă.
Însă credibilitatea nu se câștigă printr-un document, ci prin consecvență în execuție. Presiunile sociale, revendicările salariale și dinamica cu iz populist-electoral a relațiilor dintre partidele din coaliție pot transforma rectificarea bugetară viitoare într-un moment de risc. Orice relaxare nefundamentată a cheltuielilor ar anula rapid câștigurile de încredere obținute cu dificultate. Într-un an marcat de presiuni sociale și sindicale, tentația de a „îndulci” disciplina fiscală de dragul populismului va fi uriașă. Orice derapaj populist, orice cedare în fața străzii prin „dezghețarea” salariilor fără fundament productiv, va anula bruma de credibilitate câștigată prin adoptarea acestui buget.
Slăbiciunea politică a coaliției de guvernare rămâne deci „călcâiul lui Ahile”.
Autorul: Daniel Apostol este editorialist, analist economic și expert în politici publice, prim-vicepreședinte ASPES și fondator România Durabilă.
Citește pe Antena3.ro
