Bunul-simţ al răului

Rolf si Ralf au fost doi lupi get-beget crescuţi de mine. Rămaşi orfani după împuşcarea lupoaicei mamă, ei ajunseseră la vârsta de aproape un an, iar ţarcul de care dispuneam le devenea pe zi ce trecea mai strâmt.

Cum gratiile grădinilor zoologice româneşti mi se arătau ca o adevărată condamnare la închisoare şi moarte, epistola mea cu nădejdi de rezolvare a viitoarei lor drame a ajuns la Brigitte Bardot. În Franţa, aceasta dispunea de o împrejmuire de mari dimensiuni (cum încercasem şi eu să fac, dar autorităţile de toate nivelurile îmi respinseseră iniţiativa: "În România există oameni care n-au ce mânca şi dumneavoastră vă arde de nişte lupi?..."), unde lupii mei puteau vieţui alături de alţi confraţi, cei mai mulţi salvaţi de actriţă, prin cumpărare dintr-o crescătorie unde urmau a fi sacrificaţi  pentru blană.

Răspunsul acesteia a fost prompt: un cospiritual într-ale naturii şi lupilor, Raymond Francis Dubois - scriitor, etolog şi ecolog  belgian - urma să mă caute, spre a detalia şi etapiza demersurile legale. Formalităţi  tulburi şi complicate ( se ştie !) atunci când în România se naşte o iniţiativă limpede ("Ce interese are ăsta în chestiune, cine este îndărătul lui, cam ce-i iese tipului de aici?, etc. (fiind întrebările care se nasc, mute,  pe feţele vâscoase ale oficialilor). Omul, lider al "The Wolf Federation" îngrijea într-un ţarc de două hectare zece lupi, aşadar, binişor mai puţini decât cei optzeci ai franţuzoaicei. Avea deci loc pentru lupii mei, avea şi cu ce-i întreţine. Cum însă organizaţia veghea şi la confortul animalelor captive, telefonic, eminentul activist "pro natura" (aveam să văd asta cu prisosinţă mai apoi)  m-a anunţat că vine în România să vadă animalele. Şi a venit.

Povestea, de fapt, abia acum începe, fiindcă temerile nu-mi erau mici: lupii mei erau învăţaţi doar cu mine. Îi crescusem de pui. Mă aşteptau sărind pe lângă gard atunci când mă zăreau venind cu nelipsita găleată galbenă - găleata lor - din care scoteam "bunătăţile" zilnice. Bunătăţi monotone: carne, ficat de cal şi - culmea, veţi zice - mere, pe care cu o poftă grozavă le înghiţeau aproape întregi, strivindu-le pripit printr-o singură clămpănire a fălcilor.

Intram în ţarc, înconjurat de ţopăiala lor şi de schelălăieli duioase şi îngenunchiam. Împărţeam carnea cu amândouă mâinile, cu gesturi simetrice spre dreapta şi stânga, concomitent,  spre a nu genera frustrări acestor etern flămânzi tandri. Împărţeam şi mângâieri, mereu atent spre a nu fi răsplătit cu vreo limbă caldă, administrată cu recunoştinţă şi iuţeală de fulger, pe vreun obraz. Da, lupii mei erau învăţaţi numai cu mine şi viitorul lor contact cu un străin ( fie el şi mare protector al naturii şi lupilor - mă îngrijora).

Înalt, bine legat şi cărunt, Francis - cum m-a rugat să îi spun de îndată ce ne-am cunoscut, deşi după ani îmi putea fi tată - s-a apropiat calm de ţarc. A păşit înăuntru şi, dintr-o dată, toate fricile mele s-au topit. Ca la un semn nevăzut, lupii mei s-au apropiat, cu boturile întinse, privindu-l în ochi. Omul s-a lăsat într-un genunchi şi cel mai îndrăzneţ dintre ei - Rolf, dominantul - şi-a pus labele din faţă pe genunchiul ridicat, înălţându-şi nasul spre nasul noului prieten. Ralf nu s-a lăsat mai prejos, înghesuindu-se şi el pe coapsă, mai aproape. Mâinile mari ale lui Francis (a căror strângere caldă şi fermă îmi va lipsi din acest an toată viaţa (au prins să îi mângâie, adiindu-le peste creştete şi coame, în vreme ce cu glas stins le vorbea).

La câteva zile după memorabila întâlnire, a vrut să îmi vadă lupii un alt individ. Amic pe atunci, fanatic vânător, deţinător - printre nenumărate trofee (şi al recordului mondial la blană de lup); numeroase şi mari blănuri de lup ornându-i, toţi pereţii locuinţei, mereu neîncăpători pentru atâta "glorie" vânătorească. Mi-a telefonat, a venit.

Zeci de metri îl despărţeau încă de ţarc atunci când, ca purtaţi de un vânt aspru, lupii meu s-au înghesuit în extremitatea îngrăditurii, cât mai departe, cu urechile culcate pe ceafă şi cozile făcute cârlig între picioare. Şi, deşi  individul se apropia tăcut, cu paşi rari, liniştiţi, neliniştea captivilor creştea ca un val. Au început să plângă deznădăjduit, pentru ca, brusc, să încerce evadarea. Salturi disperate pe gardul de sârmă împletită,  haotice, aproape atingând  culmea acestuia, alergătură înfricoşată la baza lui, roată, doar-doar se va găsi undeva vreo spartură prielnică plecării din preajma răului.

Pe om l-am rugat să plece.

Am intrat la ei şi, tremurând din tot trupul - aşa cum nu i-am văzut nici pe gerul năpraznic al iernii (lupii s-au lipit de mine). Scăpaseră.