Cai putere... de prostie

"La ieşirea din rezervaţie n-am avut probleme, fiindcă eram mai mulţi decât paznicii." Sincera zicere aparţine unui tânăr "forumist" de pe un site al motocicliştilor care bântuie munţii pe unde îi taie capul. Tot ea, zicerea, amintindu-mi un adevăr rostit explicit, subliniind forţa kilogramelor de carne în dauna minţii, pus în gura unui personaj istoric, Alexandru Lăpuşneanu: "Proşti, dar mulţi!". Adică cei de care trebuie ţinut, de voie de nevoie, cont.

Dacă şi paznicii rezervaţiei naturale din Călimani - căci despre ea scrie imberbul motorist - ar fi judecat după aceleaşi canoane de mărime, s-ar fi cuvenit să le tragă câteva gloanţe în cauciucuri ori, după caz, chiar în picoarele încizmate. Fiindcă ei aveau, la rândul lor, mai multe arme de foc decât puţoii care străbătuseră pe motociclete, contrar legii, acel teritoriu.

Evident că paznicii nu au făcut-o, motivele inerţiei "autorităţilor", absolut condamnabile,  meritând o disertaţie aparte, unde scuza fricii, a păzirii pielii proprii nu ţine. Pentru simplul fapt că acceptarea slujbei de paznic plătit înseamnă îndeplinirea rolului cu asumare de risc. Ceea ce pentru români în general şi la această oră (care durează de vreo două mii de ani) nu este de înţeles, fie că la mijloc este rostirea unui adevăr mărunt dinaintea şefului, fie că e vorba despre acţiuni concrete, civice sau de serviciu.

Curajul, "dacă nu-şi are rădăcinile într-un anumit sentiment al răspunderii consimţite, nu este altceva decât semnul sărăciei sau al prisosului de tinereţe", scria în "Pământ al oamenilor" Antoine de Saint Exupčry. Fireşte, referindu-se nu la sărăcia din buzunare. Cum însă "omul de nimic din nimic îşi face virtute" curajul celor mai mulţi compatrioţi - fie plebei, fie "autorităţi" - se rezumă la isprăvi  de neisprăviţi. Laude precum "Atât am băut, că nu ştiu cum am ajuns acasă" făcând parte din dialogul cotidian.

Când nu îşi elogiază propriul pântec, "sărăcia" omului se umple astăzi cu shopping, banul devenind criteriul cert de diferenţiere. Tehnica a ajuns pe mâna oricui, sistemul oferind deopotrivă bunuri şi intoxicare cu drepturi. Mai ales cu "dreptul tău de a avea ce e mai bun", mai scump, mai exclusivist. Exclusivist, adică aşa cum au alte milioane de indivizi cu buzunarul oarecum plin. Motocicliştii, off-roaderii cu maşini 4x4, vânătorii - ce listă nesfârşită! - sunt grămezi de "exclusivişti", colective de banali cu pretenţii. Inocenţi prin inconştienţă, ridicoli prin seriozitatea "pasiunii", cel mai adesea nocivi prin exercitarea acesteia.

"Dă omului puterea - cailor putere, a fotoliului, a politicii - şi îi vei vedea adevăratul caracter" este esenţa unei zicale. Şi cum fotoliul şi politica sunt doar la îndemâna puţinor plebei, plebeilor majoritari le rămân cumpărăturile - făcute uneori cu sacrificiu -  şi găsirea unei identităţi colective. Una unde  virtuţile lor inexistente să fie clamate şi recunoscute statutar. În cazul masculilor, una unde curajul şi bărbăţia să fie, prin lipsă, la mare cinste.

Elitele nimicului se impun pe zi ce trece.  Se impun fiindcă nişa părăsită de conştiinţa civică se cere ocupată. Este un principiu elementar în natură. În natura umană cu prisosinţă. Acum, aici şi mai şi.

Sărăcia spiritului şi prisosul de tinereţe despre care scria de Saint Exupčry sunt uşor de observat la hoardele de "motorişti", dar şi mai lesne de înţeles atunci când acestora li se iau interviuri. Nici unul nu ştie că, "dacă taci, înţelept rămâi". Şi nici nu are cum. Microfonul dinaintea gurii şi camera de luat vederi asupra sa - un nimeni îmbrăcat în piele neagră, cu cască de extraterestru pe craniu, călare pe o motocicletă "tare" - îl propulsează dintr-o dată în lumea celor la care se uită lumea. Lumea obişnuită, faţă de care el, graţie unei cumpărături care îi vibrează între buci, se simte diferit şi superior. Creierul său, în continuă vacanţă, simte că e luat în seamă şi e fericit. Nu mai duce grija cuvintelor şi gura vorbeşte singură, strigă mai mult, spre a acoperi huruitul cailor putere: "Cool!, Excelent! Dur! Adrenalină!". Apoi, eventual oprind motorul, explică reporterului cam prin ce aventuri de doi bani a trecut el: noroaie, bolovani, iar noroaie, ceva cu lanţul de transmisie, o pană de cauciuc. Acum, că e seară, va chefui cu ceilalţi motorişti până noaptea târziu. Şi-a adus băutură din belşug, ceilalţi au cumpărat şi de la localnici. E liber, e relaxat, e "în mijlocul naturii". Ce mai încoace-încolo: interesant până peste poate! Spre a fi convingător, operatorul plonjează apoi asupra unor detalii sublim-eroice: petele de tină de pe costum, de pe viziera căştii şi eu îmi amintesc cum pe vremuri bunicii mei spălau porcul. Gest care îmi apare astăzi cu adevărat sublim şi de dat la televizor. Apoi, din perspectivă joasă, eşapamentul îneacă în fum obiectivul camerei, şi centaurul hibrid o zbugheşte spre următoarea frână cu derapaj controlat şi jerbe de noroi.

Când mi se întâmplă să vizionez aceste reportaje de televiziune sau să le găsesc prin reviste, descopăr însă că nici cei care ţin microfoanele sau scriu nu sunt altcumva. Au şi ei acelaşi entuziasm infantil, aceeaşi admiraţie de om frustrat. Dinaintea tehnicii, dinaintea  unuia care "s-a ajuns", care s-a găsit, care trăieşte "viaţa la maxim". El, jurnalistul, nu înţelege că dincolo de relatarea evenimentului el este un formator de opinie şi un ofertant de modele. Nu pricepe că tocmai "viaţa la maxim" reduce la minim viaţa. Viaţa Terrei. Consumism, risipă, combustibili fosili, poluare, gaze cu efect de seră, încălzire globală?... Doar nişte vorbe.