Cainele, ca factor de progres in stiinta

Profesorul Stoenescu, faimos in lumea universitara pentru harnicia sa, dar mai ales pentru faptul ca, dupa o tinerete cam nevolnica, a devenit, dintr-odata si fara un motiv vadit, un exemplu de creativitate tarzie, oarecum contra firii sale si chiar a firii lucrurilor, i-a explicat unui reporter ca totul a venit de la caine.

Cand am implinit cincizeci si cinci de ani - a povestit profesorul - nevasta-mea, ca sa nu mai fie toate dupa amiezele singura si-a luat un catel. Si-a daruit, cum s-ar spune, un caine, in contul aniversarii mele. Se intampla si asa. Era cainele, pe care i l-am promis, inca de cand ne-am casatorit, si pe care nu i l-am adus niciodata. In ziua in care mi-a asezat catelusul ala cat pumnul pe scaunul de la birou, in care ma infundam mai mult sa-mi beau cafeaua tihnit si sa nu fac nimic trei-patru ceasuri, pana plecam la facultate, mi-am dat seama ca nu stiam care-i marea deosebire dintre un caine si un catel. Cainii imi sunt indiferenti, mai ales ca au fost dintotdeauna cainii altora. De un catel insa te atasezi. De atunci, n-am mai putut sa-mi beau linistit ceafeua pana ce nu vedeam fiinta aia mica si neajutorata cum mi se lipeste de coapsa, ca sa-si continue somnul langa maica-sa. Eu eram maica-sa.

E greu de crezut, dar reflexul pavlovian eu l-am facut mai intai. Am reluat lucrul la o carte, abandonata cu multi ani in urma, doar pentru ca acum ma simteam obligat sa stau trei-patru ceasuri la birou. De indata ce-l vedeam ghemuit pe partea lui de scaun, partea mea de scaun parca-mi spunea: Ei, vezi, cum e cu sentimentul matern? Ai tot timpul o grija si nu stiai care-i grija. Micutul isi vede de somn si tu n-ai stare. Macar fa ceva, citeste, scrie, fii inspirat!

Catelul crestea si tot crestea si partea lui de scaun devenea tot mai mare. Fiindca il gaseam in fiecare dimineata cocotat la locul sau, a trebuit sa renunt la sprijinul pentru brat, din dreapta mea, sa-l tai cu un fierastrau, ca sa incapem amandoi. Mai bine zis, ca sa incap si eu. Nu mai spun ca si cainele a facut propriile-i reflexe pavloviene. Daca incetam sa bat la masina, ridica privirea si ma fixa contrariat, oarecum mustrator. Ce faci, stai, nu muncesti? Si cu mine cum ramane? Doar n-o sa-mi chinui oasele pe scaunul asta incomod, iar tu sa tragi chiulul.

Daca pauza se lungea, incepea sa maraie. Si tot mustrator. Hai, la munca, spunea maraitul lui intrerupt de un soi de sughituri imperative, si nu-mi mai intrerupe odihna cu lenea ta!

Dupa un an, catelusul a devenit caine in toata regula. Cu toate ca-mi scriam cartea stand pe numai jumatate de fund, nici nu puteam sa cumpar alt scaun. Si pentru mine, si pentru el, scaunul pe care ne inghesuiam, el bombanind caineste, cand il mai impingeam, eu bombanind omeneste, ei bine, scaunul tinea de fiinta noastra. Eram, cum s-ar zice, niste siamezi uniti prin sezut. Partea proasta era ca atunci cand faceam pauze mai lungi, cainele fugea in bucatarie, la nevasta-mea si ma para ca nu scriu. Dupa care, se catara iarasi la locul lui, im arunca o ultima privire, mai mult decat responsabila - adica eu mi-am facut treaba, acum e randul tau - si atipea sau se prefacea ca doarme. Si tot asa, vreme de cincisprezece ani, cand a murit saracutul, iar eu mi-am terminat de scris toate cartile pe care nu le-am scris cand eram tanar. A murit lipit de fundul meu. Nici nu mi-am dat seama cand. Doar ca l-am simtit rece si, pentru prima oara, indiferent.

Indiferent la cartile noastre.