Călugării de la cârma ţării

Cu profesionalism şi strădanie, Oana Stancu nu osteneşte de câţiva ani să dezvăluie săptămânal, la Antena 3, jafurile incredibile la care a fost şi, din nefericire, încă e supusă ţara. Nu vorbe goale, nu simple afirmaţii, gen Cutare e hoţ, Cutare a abuzat, Cutare a furat de-a dreptul. Ci acuze susţinute cu vrafuri de documente şi cu nenumărate mărturii. Dosare privind deturnarea fondurilor bugetare şi chiar europene, hoţiile cu mască de legalitate de prin ministere, traficul de influenţă din structurile statului, averile uriaşe clădite pe aceste temelii banditeşti sunt puse pe tavăî, emisiune de emisiune, procurorilor şi guvernanţilor. Cărora nu le-ar fi rămas şi nu le-ar rămâne decât să se autosesizeze, să mai verifice o dată şi să taie în carne vie.

Or, cu ce avem de-a face? Cu un imobilism complice al DNA şi al DIICOT, ai căror şefi, în cap cu Codruţa Kovesi, se vor a fi menţinuţi şi de actuala guvernare. Ca un premiu, parcă, pentru că nu au procedat la o reală dezinsecţie, la stârpirea ploşniţelor din zona banului public. Ni se mai oferă o ipocrită aprobare prin clătinatul capului, mimând suprinderea şi indignarea faţă de dezvăluiri, din partea politicienilor invitaţi. Mai constatăm un imobilism inadmisibili din partea parlamentarilor, care nu se învrednicesc barem să interpeleze guvernanţii, darămite să umble la legislaţia antifraudă, înăsprind-o şi cerând aplicarea ei. Această stare vegetativă, cu iz de complicitate transpartinică, transcede partidele şi se perpetuează de la o guvernare la alta.

Săptămâna trecută, realizatoarea tv aducea în faţa opiniei publice alte câteva exemple, documentate cu acte, de o sfidare inimaginabilă. La Transelectrica, una din verigile energetice care, în loc să aducă Bugetului substanţiale resurse, abia se târâie, căpuşele de pe vremea fostei guvernări nu numai că nu dau samă - aşa cum au jurat liderii USL, cerând electoratului puterea -  dar continuă să prospere cu neruşinare. În anul 2012, nu altă dată, un director, nici barem cel general, a avut o leafă de 180 milioane de lei vechi pe lună. Ca să fie mulţumit, a mai încasat, tot în 2012, aproape tot atât ca prime. Astfel de cazuri sunt cu duiumul în companiile de stat, chiar şi în cele falimentare, ca şi în ministere şi alte structuri centrale. Ajungem aici la un paradox al societăţii româneşti. În zona bugetară, inclusiv în companiile unde patron e statul, tot felul de directori şi directoraşi, de luftinspectori şi ţuţări au luat, mulţi încă mai iau, lefuri, indemnizaţii şi sporuri exporbitante, veniturile lor depăşind de la o poştă chiar pe cele oficiale ale preşedintelui ţării, ale premierului şi ale miniştrilor. Este urmarea unei şmecherii încă de pe timpul lui Boc, care a plafonat salariile la vârful piramidei, dar, ca un făcut, a "uitat" să aplice măsura şi pe palierele unde se cuibăriseră puhoi de ploşniţe nesătule.

Ce concluzie s-ar putea trage de aici? Că România are parte, la nivelul celor mai înalţi demnitari ai săi, de politicieni care se sacrifică trup şi suflet pentru binele ţării, neglijându-şi propriile şi omeneştile interese materiale. Că în funcţiile de preşedinte, de prim-ministru şi de miniştri au fost, ba au ajuns şi acum nişte personaje biblice, ori nişte călugări asceţi, care n-au nevoie, ei şi familiile lor de bani, întrucât se mulţumesc cu o coajă de pâine cu ceai, iar în concediu se interesează la care cabană e priciul mai ieftin şi ajung acolo cu Dacia pe care o au de 25 de ani. Că, pe scurt, chiar dacă ar avea nevoi acute, ei înţeleg că nu pot cere mai mult, deoarece ţara e lihnită şi jumătate din ea nu trăieşte, ci supravieţuieşte mizerabil, sub limita sărăciei. În timp ce vinovaţii de această stare continuă să nu fie deranjaţi de nimeni. Lupta politică e la televizor, pentru prostime, afacerile transpartinice se încheie după aia, la şpriţ. De asta e nevoie şi la Parchet de o garnitură bine verificată în timp, ca nu cumva altă echipă, nouă, să sară calul, umblând prin dosarele îngăllbenite?