Campania uninominală: confuzii şi cacealmale

Duminică sunt alegerile, dar nimeni nu pare să fi înţeles exact ce e uninominalul şi ce vrea el. Nici măcar candidaţii. Nici măcar staff-urile de campanie. Strategiile lor electorale au fost, în marea lor majoritate, din alt film. Din filmul alegerilor locale.

Forţaţi să iasă din confortabila obscuritate a listelor de partid, mulţi candidaţi au dat senzaţia că vizează un post de primar, nu unul de parlamentar. Au promis grădiniţe şi teatre, tronsoane de metrou, spitale şi aziluri de bătrâni. În Capitală, s-a vorbit din nou despre fluidizarea traficului şi despre spaţiile verzi. În provincie, confuzia este şi mai mare. În viziunea Ancăi Petrescu, candidata PRM în colegiul Murgeni din judeţul Vaslui, deputaţii sunt un fel de vătafi peste primari. De aceea, explica ea deunăzi, electoratul ar face bine să voteze pentru Parlament o altă culoare politică decât cea care predomină în consiliul local. Ca să aibă cui să se plângă când se pun edilii pe furat.

Deşi rămâne cunoscută mai ales ca arhitect al Casei Poporului, Anca Petrescu nu este o nou-venită în politică. Vă vine sau nu să credeţi, ea este, de patru ani, vicepreşedinte al Comisiei de politică externă a Camerei Deputaţilor. N-am idee ce competenţe a acumulat în materie de relaţii internaţionale, dar cu siguranţă ştie că printre atribuţiile sale nu intră şi sancţionarea primarilor.

Un alt tip de discurs de campanie a fost cel ministerial. Exemplul cel mai elocvent l-a oferit Sulfina Barbu, care pare să candideze direct pentru fotoliul de la Mediu. Că are experienţă, relaţii şi pricepere o demonstrează prospera sa firmă de consultanţă, care, cu numai doi salariaţi, a ajuns brusc, în 2006, la o cifră de afaceri de 4,2 miliarde de lei. Acum, ministrul care a legalizat construcţiile în parcuri se prezintă drept un campion al ecologiei şi deplânge risipirea hârtiei cu afişele electorale. Păcat că mineritul cu cianuri de la Roşia Montană nu o îngrijorase tot atât de mult când făcea parte din Guvern. O specie aparte în retorică de campanie a fost, ca întotdeauna, demagogia mesianică. Este genul preferat al multor candidaţi şi are avantajul că evită promisiunile concrete. Ce să te mai încurci cu mărunţişuri, când poţi ţinti direct absolutul? Acest tip de discurs invocă Ţara, Adevărul, Credinţa, Justiţia, Propăşirea Neamului. A rămas neschimbat de pe vremea lui Caragiale.

Este interesant de remarcat că partidele nu au scos în faţă “sângele proaspăt” atras special pentru primul scrutin uninominal. Cu foarte puţine excepţii, noii veniţi nu au fost aproape deloc mediatizaţi. Unii dintre ei contează pe o notorietate care nu are nimic de-a face cu politica. Dar celebritatea nu e tot una cu competenţa. Tocmai de aceea, popularitatea unui artist sau sportiv nu se traduce neapărat în voturi. A demonstrat-o din plin Ilie Năstase, învins în 1996 în cursa pentru Primăria Capitalei.

Majoritatea noilor recruţi ai partidelor nu beneficiază, însă, nici măcar de avantajul unui nume cunoscut. Numai în Bucureşti, trei sferturi dintre candidaţi sunt şi în clipa de faţă nişte iluştri anonimi. Nu i-a văzut nimeni cum arată, nu i-a auzit nimeni vorbind. Nici măcar internetul nu poate furniza câteva repere biografice. Poate că unii dintre ei sunt valoroşi. Poate că alţii sunt complet idioţi. De ce am vota, însă, pentru cineva despre care nu ştim absolut nimic? Că doar parlamentarii nu se aleg ca numerele norocoase la 6 din 49! Sau poate tocmai asta e ideea? Nu cunoşti candidatul, votezi partidul! La fel ca pe vremea listelor.

Un alt detaliu tulburător: lipsa duelurilor directe între “greii” politicii. De parcă toate formaţiunile au căzut de acord să-şi protejeze reciproc garniturile de dinozauri, înconjurîndu-i cu plevuşcă. În multe colegii, candidaţi fără nume şi trecut fac rol de simpli figuranţi pe lângă un singur protagonist autentic. Controversat, dar măcar cunoscut. “Primenirea” promisă seamănă din ce în ce mai mult a cacealma.