Când banca stă neinvitată la cina ta

Toată lumea cunoaște gestul chelnerului care cerșește bacșiș, frecându-și degetul arătător de degetul mare. În epoca inteligenței artificiale, a internetului și a serviciilor bancare mobile, deși chelnerii (și nu doar ei) preferă cash-ul, cardul e cea mai des întâlnită soluție de plată, mai ales în țările occidentale, în Belgia, implicit și la Bruxelles. Cardul este și mijlocul de plată mult-îndrăgit de bănci, pentru că deținerea unui card presupune existența unui cont bancar, deci și a comisioanelor serviciilor financiare din care se rotunjesc profiturile bancherilor. Iar când banca e hrăpăreață, inventează și metode „out of the box” (să traducem „inedite”) pentru „consolidarea rotunjirii”.

Să ne înțelegem, sunt un adept al deținerii de conturi bancare, al serviciilor bancare, al transferului de bani transparent prin intermediul băncilor și sunt bucuros că sunt client al unor bănci ale căror soluții digitale de mobilitate mă încântă și îmi ușurează relația cu banii.

Dar ce te faci când dai de servicii care-ți „ușurează” și portofelul, fără voia ta? Ce faci când o bancă se comportă aidoma unui chelner cerșetor de bacșiș? Să vă dau un exemplu întâlnit recent.

Ești la Bruxelles și cauți un loc să iei cina. Să spunem prin Place Jourdan, celebră pentru cartofii prăjiți savurați odinioară de madame Merkel. Alegi terasa care-ți face cu ochiul. Știi că ai în buzunar doar vreo 30 de euro în cash, ținuți pentru mărunțișuri cotidiene, dar nu-ți faci probleme, ai bani în conturi și portofelul doldora de carduri.

Te așezi la masă, deschizi cina cu un binevenit prosecco italian și niște creveți pe gheață cu pâine prăjită și unt franțuzesc, apoi te lași pe mâna chelnerului: „moules a l’ail et creme” (midii cu sos de usturoi și smântână) bine acompaniate de un vin alb din valea Rhonului. Te bucuri de cină. Și chelnerul se bucură de client. La final vine zâmbind cu nota: puțin peste 105 euro, cum era de așteptat.

Zâmbești și tu satisfăcut și scoți cardul. Cel uzual. Refuzat! Scoți al doilea card: refuzat și ăsta! Scoți, pe rând, toate cardurile bancare pe care le ai în portofel, fie în euro sau în Lei. Dar fiecare card „cade” cu capul tăiat de verdictul „refuzat” dat de POS-ul bancar. Chelnerul zâmbește șăgalnic de sub ochii ușor oblici și, cu ton cald, empatic, îți șoptește că „la noi nu acceptăm decât carduri de credit”. Te duci până la ușă unde regăsești lipite, mari cât casa, siglele VISA, MasterCard, AmEx etc. Mari cât casa, dar sub ele, tipărit la imprimantă cu litere de-o șchioapă (ca atunci când în contractele de credit DAE e strecurată cu litere liliputane), e lipit un afiș mic (jumătate de pagină) care spune în engleză că „nu se acceptă decât cash și carduri de credit”. Te întorci la chelner și spui: „nicio problemă, plătesc cash, unde e bancomatul?”. Ochii oblici zâmbesc și mai șăgalnic: „aici, chiar vizavi, dar s-a închis la 22 și acum e 22.10”.  Și atunci, cum facem? Zice că te vede om serios, să aduci mâine diferența. Adică restul de peste 70 de euro. A doua zi, la ora deschiderii (11.00 a.m.) te prezinți, stingher și rușinat, cu banii (deși sincer, nu-ți găsești nicio vină), plătești și-l tragi de-o parte și-l întrebi de unde vine chestia asta, cu cardul de credit? Se uită tiptil în jur și spune misterios: „e înțelegerea patronului cu bancherul lui, noi vă forțăm să plătiți cu credit, patronul primește ceva facilități de la bancă. Toți fac așa prin jur…”.

Așa că la fiecare crevete ingurgitat, cu fiecare scoică pescuită din smântâna cu usturoi și cu fiecare bere belgiană savurată, și banca își trage partea ei (dobândă semnificativă pe cardul de credit), frecându-și satisfăcută degetul mare de arătător, asemenea unui chelner cerșetor de bacșiș.

Practic, pe cheltuiala ta, banca a stat cu tine la masă, neinvitată la cina ta.