Când era să fiu popular

Eu cânt de ani. Poate de prea mult timp pentru unii, poate că bine am făcut că m-am apucat atunci când m-am apucat... pentru alţii! Nu concepeam să fiu altceva decât profesor de educaţie fizică sau antrenor de atletism sau de înot!

...dar a ieşit aşa, să fiu solist, cântăreţ, folkist, compozitor, cantautor... unu' care cântă! Când m-am apucat eu de cântat nu m-am gândit nici o clipă că va sosi ziua când mă va recunoaşte lumea pe stradă, că muzica mea va fi cunoscută de atâţia oameni, că o vor cânta unii prin restaurante, alţii pe munte, alţii prin case, alţii pe scenă, alţii în gând!...

Mai târziu am înţeles că nu toată lumea poate face aşa ceva, că există un har pe care-l primeşti când te naşti, de care trebuie să iei seama, să ţii cont, să nu-ţi baţi joc. Bineînţeles că sunt unii acum care ar putea spune azi că nu exist, că nu ştiu mai nimic de mine, că n-a rămas nica de pe urma mea, că nu contez, dar eu ştiu sigur că nu-i aşa, că se înşală, că n-au dreptate... nu aş intra însă niciodată în vorbă cu ei, în nuş' ce discuţii pline de contraziceri, dileme, sau contorsiuni filosofice...

Despre studiul „vedetei" de la noi văd că se ocupă mulţi la televizor! Cu cât se ocupă mai mulţi, mai mult, cu atât nu se aduce nimic la lumină, nu se ajunge la vreo concluzie! Nu cred ca prin alte părţi să se vorbească atâta despre acest lucru. Cei foarte tineri sunt uşor de păcălit că pot deveni „artişti" peste noapte, dar puţini se gândesc că sufletele acestora se pot răni uşor... că despre manipularea sufletelor lor e vorba aici.

Să te trezeşti peste noapte la televizor, că apari deodată pe scenă să dai autografe, să ai „gadibarzi"... apoi să dispari definitiv din lumea asta mirifică, plină de visări şi culori amăgitoare, de speranţe şi îndrăzneli nebune, unele inexplicabile pentru tine mai târziu, dar cu atât mai dureroase. Eu ştiu acum, după atâţia ani de „schelă", cum ar spune nemuritorul Dan Spătaru, cum că chestia asta cu artistăraia nu se face numai dacă vrei tu neapărat!

Dacă n-a vrut Dumnezeu când te-ai născut, poţi să faci tu pe nebunul cât ai vrea, că nu se pune, nu se prinde, nu se potriveşte! Eu ştiu atât de bine toa­te astea încât vreau să ţi le spun azi şi ţie: la început e doar o mică nebunie pornită dintr-o pa­siune soră cu „dileala", te lipeşti de un instrument şi nu-i mai dai drumul, te îmbolnăveşti, te în­drăgosteşti de el, apoi începi să-ţi doreşti mai mult, munceşti, apari peste tot fără să te gândeşti că poţi fi plătit pentru asta, dai bani pe difuzoare, cabluri, corzi, microfoane... îţi faci doze de chitară în­făşurând la spire pe un magnet, construieşti chitare de diferite forme şi dimensiuni (unele extrate­restre)... te crezi Beatles, îţi laşi părul mare (şi dacă a ajuns la 10 cm lungime crezi că eşti Deep Purple), îţi faci o trupă, cânţi ca un greier peste tot fără să-ţi pese dacă într-o zi eşti ridicol, nu te interesează decât să nu te opreşti nici în ruptul capului, instrumentul e lipit de piciorul tău chiar şi atunci când trebuie să-ţi faci datoria faţă de şcoală, de patrie, de popor... alea, alea...

Te trezeşti într-o zi că tot ce faci tu se cheamă pasiune dusă la extrem, nebunie dusă la lumină, vis trăit pe bune... altă viaţă, altă viaţă! Observi că lumea te bagă în seamă, te caută, te ascultă, mai târziu te respectă şi mult mai târziu devii credibil, apoi nu mai concepi viaţa fără „munca" asta!

Când te trezeşti că lumea te cunoaşte, te recunoaşte pe stradă după atâţia ani, după zeci de ani de când ţi-ai cules prima oară visul din taină, când nu-ţi mai aduci aminte de zilele acelea decât foarte rar, atunci poate măcar pentru o frântură de secundă îţi dai seama că în anii aceia ţi-ai făcut cel mai frumos cadou pe care l-ai dăruit propriului tău suflet! Eu aşa văd lucrurile, dar poate n-am fost destul de clar, de „esplicit", de coerent. Doar m-am băgat şi eu în vorbă cu tine din nou... dar sunt multe de zis acilea, e timp însă pentru toate! Revin!