Când nu există argumente...

...ni le inventăm și ne prefacem că toată lumea trebuie, într-un fel sau altul, să ni le accepte. Când n-avem de ce să pornim pe un drum gata înfundat și, totuși, ne mănâncă palmele să-i simțim cu propria ființă finalul, spargem cu puterea minții toate ușile din cale și ne ducem tot înainte, ca să avem ce povesti a doua zi, dimineața, când ceața căii de munte abia ni se ridică de pe brațe. Dacă ne ceartă cineva că am plecat inconștient către nereușită, spunem curjos că nouă așa ne place: să încercăm. Încercarea moarte n-are, grăim înțelept când începe să ne mai treacă febra musculară dobândită inutil, pe drumul pariului pierdut.  Când nu există niciun fel de logică pentru micile sau marile vicii, când toată societatea se preface politicos că ne învață de ce așa și nu altfel, iar unii dintre noi țin morțiș să vadă cum e când mintea se încețoșează complet și când pașii, din solidaritate, se împleticesc și ei, devine tot mai grea găsirea unei explicații. De ce și pentru ceĂ În caz că se deranjează cineva să întrebe... Și atunci, încă buimăciți de propria imposibilitate de a da piept cu viața și cu realitatea curată, colegii noștri de lume se îmbracă stâgaci cu straiele greoaie ale curajului și vor să le dea altora impresia că le bine așa, că e inconștiența e plăcută și că, în plus, un abur, pe stomacul gol, nu face rău nimănui. Nici măcar lor.

Când devine târziu să o mai luăm de la capăt și, mai ales, când e evident că e... târziu și că e inutil să mai resetăm cronometrul, se întâmplă să nu cedăm și să vrem și să vrem și iar să vrem să ne aruncăm cu palmele goale înaintea viscolului, încercând, aberant și, totuși, nevinovat, să ne rescriem povestea. Căutăm idealuri, restabilim reguli, ștergem cu un burete uzat cât se poate de mult din istoria nescrisă a propriei vieți, încercăm cu un pai de ceară încuietoarea mijlocului de drum și ne uităm, din când în când, în urmă, să vedem dacă a mai rămas ceva. Rudele ne spun că nu-i bine, prietenii se retrag către propriile interese și neajunsuri, necunoscuții ne privesc și cu milă și cu reproș. Doar muzica de la radio ni se potrivește mai bine ca oricând... Dăm greș, dar mai avem energie pentru un oftat și un pahar cu apă de la robinet, pe care o sorbim de parcă ar fi șampania învingătorilor. Și ne prefacem că mergem înainte. Podu-n spate-i rupt, grăim iarăși înțelept și încruntat.

Când nu există argumente, când viciul nostru depășește logica multora, când lipsa noastră de vicii irită mințile celor care obosesc înainte să înceapă cursa, când nu avem niciun fel de „pentru că” în ecuație, când suntem priviți ca niște ciudați sau ca niște neadaptați, ce e de făcutĂ Ne menținem pe poziții și ne vedem în continuare de treabă și de lene sau rămânem cinci minute în plus în fața oglinzii dimineațaĂ Nici una, nici alta. Când nu există argumente, existăm noi, ca să ne prefacem că e totul bine. Că așa e normal. Că toată lumea face la fel, dar nimeni nu recunoaște. Și, totuși, nu... Nu toată lumea face la fel. Există, încă, pe tarabe și varianta lucidității. Cumpărați-o. De la o vreme, e la ofertă. Tot mai ieftină și în stocuri tot mai mari...