Când să fiu sentimental

Nu putem fi oricum în viaţa asta, doar cum a vrut Dumnezeu când am venit pe lume, cum a fost să fie scris în stele atunci, la naştere. Nu cred că Dumnezeu a vrut ca unii să fie hoţi, alţii criminali, unii prea proşti, alţii prea buni.

Când ne-am născut, probabil că am fost oripilaţi de ce am "văzut" în jur... ori de prea multă lumină (da' nu cred), ori de prea mare contrastul dintre ce am fost şi ce am ajuns să fim în noua lume, în noua dimensiune... Cert e că nu ne-a plăcut ce am găsit, altfel nu ne-am fi "strâmbat" atât, nu am fi plâns atât la sosire, parcă încercam să ne opunem. Apoi ne-am liniştit, apoi ne-am consolat cu ce am primit, cu noile semne care ni s-au arătat.

Mult mai târziu am ales ce să "fim" în viaţa în care am intrat (tot fără să fim întrebaţi). Unii încercau să-şi propună să fie visători fără să înţeleagă prea bine ce-i aia, alţii musafiri, filosofi, poeţi, creatori, figuranţi, actori (pentru unii, scena nu a fost decât un loc de muncă, pentru alţii o cale către cer, dar nu mai mare decât o scară puţin mai măricică), alţii, din contră, nu voiau decât să cunoască mai mult decât ce li s-a dat (vai de capul ăstora, în ce dilemă au intrat, da' până la urmă am aflat eu că s-au lăsat), unii au vrut să fie preoţi, alţii popi, nababi, bulibaşe, bogătani... nimeni n-a dorit să fie sărac... eu cred că mi-am dorit să fiu ploaie, strop de ploaie, da' a ieşit să fiu o lacrimă, şi culmea e că niciodată n-am să reuşesc să aflu a cui. Vai de capul sentimentalilor!

Au fost şi perioade în care dădea bine să fii sentimental, romantic. Acum e desuet. Poţi fi liniştit romantic, în casa ta, în curtea ta, în mintea ta, în amintirile şi în trăirile tale cu care te trezeşti dimineaţa sau te culci noaptea târziu, uneori mult prea târziu. Aşa e cel mai bine... Să nu ieşi cu trăirile din casa ta... nu la televizor, nu în ziar, nu la Piaţă! Paler n-a fost niciodată impresionat de propriul său romantism, că nu-l vedea de nici un fel, pe nicăieri. Eu da, şi ca mine mulţi!

Ce bine că geniul nu are contur uman! El e o nebuloasă, o dâră de lumină care rămâne oricum în timp. Aureola n-o vede oricine, ea e de natură divină... dar cine mai vorbeşte acum de divinitate în afara camerelor de luat vederi? Viaţa dacă nu e un teatru trist, sigur e o pădure virgină închisă într-un lagăr de concentrare cu garduri înalte de sârmă groasă, ghimpată! Ce, nu simţi mirosul de pucioasă, de fum şi de fecale? Da' nu toţi sunt în interior. Puţini, foarte puţini au rămas afară să ia pulsul omenirii!

Pictorii se înghesuie în jurul gardului să surprindă asfinţitul din interior, un asfinţit urât la privit, dar interesant de pus între rame! Imagini de pus pe pânze, pânze care se vor ieftini în timp oricât de mare ar fi "artistul"! Cu cât mai mare "artistul", cu atât mai ieftin tabloul... Unele nu vor costa nimic, se vor da ca bonus la intrarea în sală... în sala de Carnaval... când măştile, culmea, vor cădea! Să nu-ţi faci rost de mască la intrarea în sala de Carnaval că va fi inutil!

Şi când vor cădea toate, vai de noua Imagine... Câtă mirare, câtă dezamăgire, cât neant şi câtă nimicnicie! Şi atunci va plânge cel mai mult copilul din tine! Da' până atunci mai e ceva timp, măcar cât să mai visăm de-o secundă, măcar cât să mai îndrăznim de-o îndrăzneală!

Când se naşte omul nu e, nici povară pe măgar / Nici un gol de pus la suflet, nici un strop de vin pe jar / Mintea celui care vine nu-i unealtă de sculptat / Nici o pensulă anume, de-a mânjit, sau de-a pictat! // Omul când se naşte nu e nici vreun fir de trandafir / Află taina ta din frunte, unsă cu un strop de mir / Nu ţi-e dat de la-nceput, să ai parte de vreo rază / În afară de o caldă şi prea sfântă parafrază! // Azi, eu mă mai bucur, frate, când mă uit la Orizont / Nu c-aş fi vreun înger, mare, sau vreun demon de pe front, / De mai am putere-n mine, să mai suflu-n lumânări / Ştiu ce scurtă-i calea asta, de la mine pân' la scări!