Candidații la urmășia lui Traian își umezesc poteca

Săptămâna în care Mircea Sandu va preda ștafeta președinției FRF a debutat destul de umed. Din punct de vedere meteorologic, bine-nțeles. Dar nici despre candidații la urmășia lui Traian nu cred că se poate spune că ar fi prea curați și plăcut uscați. Mă refer, desigur, la o parte dintre aceștia, la cei care reacționează pavlovian la ideea de os, la cei care nu și-au putut controla niciodată instinctul glandular și, în consecință, își umezesc involuntar poteca.

Lista candidaților arată ca o sorcovă a intereselor. Iar pledoariile electorale ale unora dintre cei care s-au înfipt în această treabă îngenunchiază sub greaua apăsare a imposturii. Este aceasta concluzia la care am ajuns pe proprie răspundere, ca proprietar de opinie, după ce am asistat la spectacolul oferit în ultimele luni de înscrișii în cursă.

Nu pretind că aș fi vreun cine știe ce înzestrat al naturii, capabil să prelucreze savant informațiile referitoare la intențiile de vot. Nu. Dar, așa cum spuneam, pe baza unor observații asumate personal, cred că singura variantă viabilă pentru președinția FRF este reprezentată de Gică Popescu și echipa sa. Programul lui Gică Popescu mi s-a părut câștigător pentru că este conceput în cunoștință de cauză, pentru că este pragmatic, pentru că definește cel mai clar soluțiile și parcursul de urmat către o altă perspectivă.

Programul lui Gică Popescu și al echipei sale mai beneficiază, paradoxal, și de susținerea contracandidaților. Mă refer la faptul că, printr-o comparație extrem de facilă, ajungi la concluzia că el este net superior propunerilor avansate de concurență. Mai mult, în campanie, Gică Popescu a vorbit aproape exclusiv despre ceea ce își propune să realizeze dacă va deveni președinte al FRF. Contracandidații săi, în schimb, au vorbit foarte mult despre Gică Popescu, în intenția de a-l discredita, și foarte puțin despre propriile programe. N-aveau ce spune în acest sens sau se simțeau prea micuți dincolo de gardul prin care încercau să bage bățul?

Răzvan Burleanu a rămas la condiția sa de mini, rătăcind într-o împărăție a pretinsei prețiozități și a vorbelor goale. Vasile Avram nu stă bine nici cel puțin cu vorbele. Cât despre fapte, să nu mai vorbim. Îi sunt total împotrivă. Gheorghe Chivorchian, om uns cu toate alifiile, știe că nu-i nicidecum vecin cu șansa de a câștiga. Dar, e acolo. La negocieri. Despre Marcel Pușcaș și Sorin Răducanu nu are rost să mai discutăm. Am cădea în defectul lui Răzvan Burleanu, risipind vorbe goale. Cei doi s-au mai tras și ei într-o fotografie a fotbalului. Că le era dor.
Miercuri se va disputa amicalul România – Argentina. Dacă vizionarea meciului ne va plictisi pe alocuri, vom mai comenta pe tema alegerilor de la FRF. Liniștiți!