Pe un fost coleg de facultate il intalnesc si azi doar prin cantine, unde discutam in ce chip o cantina e mai buna ca alta.
Mananc foarte rar la cantina. Cand o fac, e pura intamplare. O data la cativa ani. Asta daca pun la socoteala si cina din Beirut, intr-o asa-numita "cantina a miliardarilor", un restaurant de mare lux amenajat spre amuzamentul bogatilor exact ca o cantina soldateasca. Nici nu mai stiu daca puzderia de bufete improvizate in preajma unor santiere sau vaduri muncitoresti au dreptul sa se cheme cantine. Deosebirea nu-i la regia locului, ci la parfum. Miros intens a cantina, a bucate ieftine si satioase, atat cantina, cat si cei care o frecventeaza. Nu-i un miros rau, doar ca-ti aminteste mereu cat de aproape esti inca de un timp pe care-l credeai departe. De la 13 ani, timp de 20 de ani, am dormit, cu putine exceptii, numai in camine si am mancat numai la cazan. Pe colegul pe care l-am reintalnit zilele trecute in cantina mobila a unui grup de constructii de atunci il stiu de cand mancam la cantine studentesti. Omul nu e angajatul grupului. A descoperit pur si simplu rulota unde serveau lucratorii ciorba si tocana de pranz. Si si-a cumparat o cartela. E insurat, are o slujba in invatamant, serviciul il duce in cealalta parte a orasului, unde de altfel si locuieste, iar cantina, unde eu am ajuns printr-un hazard, invitat de antreprenor sa vad cu ochii mei ce grija are el de muncitori, conteaza pentru fostul meu coleg drept o ultima si providentiala descoperire. "Poti sa crezi ca-i o mizerie - mi-a explicat el - si cand colo masa e mai buna ca la carciumile din centru". Vorbeste de parca si-ar fi propus sa umble toata viata dupa cantina unde capeti langusta si supa de broasca testoasa la tarife de iahnie de fasole. "Cum naiba - i-am zis - ca ne intalnim numai prin cantine? De sapte, opt ori, in ultimii 30 de ani. Si tot prin cantine?!"