Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pe un fost coleg de facultate il intalnesc si azi doar prin cantine, unde discutam in ce chip o cantina e mai buna ca alta.
Mananc foarte rar la cantina. Cand o fac, e pura intamplare. O data la cativa ani. Asta daca pun la socoteala si cina din Beirut, intr-o asa-numita "cantina a miliardarilor", un restaurant de mare lux amenajat spre amuzamentul bogatilor exact ca o cantina soldateasca. Nici nu mai stiu daca puzderia de bufete improvizate in preajma unor santiere sau vaduri muncitoresti au dreptul sa se cheme cantine. Deosebirea nu-i la regia locului, ci la parfum. Miros intens a cantina, a bucate ieftine si satioase, atat cantina, cat si cei care o frecventeaza. Nu-i un miros rau, doar ca-ti aminteste mereu cat de aproape esti inca de un timp pe care-l credeai departe.
De la 13 ani, timp de 20 de ani, am dormit, cu putine exceptii, numai in camine si am mancat numai la cazan. Pe colegul pe care l-am reintalnit zilele trecute in cantina mobila a unui grup de constructii de atunci il stiu de cand mancam la cantine studentesti. Omul nu e angajatul grupului. A descoperit pur si simplu rulota unde serveau lucratorii ciorba si tocana de pranz. Si si-a cumparat o cartela. E insurat, are o slujba in invatamant, serviciul il duce in cealalta parte a orasului, unde de altfel si locuieste, iar cantina, unde eu am ajuns printr-un hazard, invitat de antreprenor sa vad cu ochii mei ce grija are el de muncitori, conteaza pentru fostul meu coleg drept o ultima si providentiala descoperire. "Poti sa crezi ca-i o mizerie - mi-a explicat el - si cand colo masa e mai buna ca la carciumile din centru". Vorbeste de parca si-ar fi propus sa umble toata viata dupa cantina unde capeti langusta si supa de broasca testoasa la tarife de iahnie de fasole. "Cum naiba - i-am zis - ca ne intalnim numai prin cantine? De sapte, opt ori, in ultimii 30 de ani. Si tot prin cantine?!"
"Numai de cinci ori - a precizat el in treacat, ca unul informat ca exista si un Dumnezeu al cantinelor, care tine evidenta la toate - , dar stii ca intrebarea asta as putea sa ti-o pun si eu?" Si are dreptate. Pentru el, eu sunt omul peste care da mereu prin tot felul de cantine.
Are dreptate de doua ori. Nu de camine si de cantine e vorba, ci de faptul ca ne resimtim toata viata de lucruri pe care le-am facut si inca le facem, fiindca memoria n-are incotro. Ni le reamintim fara obida. Cand n-ai termen de comparatie, mananci prost, convins ca mananci bine. Daca intru din cand in cand in cantine din gari sau din baraci, nu e de foame, ci din nostalgia anilor de cantina. Uit tot mai multa lume cu care am avut de-a face, dar n-o s-o uit niciodata pe bucatareasa care si-a dat seama, in anul al doilea de la Arhitectura,
ca-mi era foame si n-aveam cartela. Era grasa, mustacioasa, deloc amabila, dar cand mi-a facut semn sa insfac cana cu ciorba, fiindca paine mai gaseam pe la mese, mi-a parut frumoasa. Un semestru intreg m-a intrebat: "Iar ai venit, ma?!", cu glasul gingas al femeilor grase si mustacioase care toarna ciorba in cani, iar eu m-am simtit perfect realizat ca om al cantinelor, raspunzandu-i de fiecare data englezeste: "Da, doamna!".Citește pe Antena3.ro
