Capătul lumii şi infinitul de la Bârlad

Ieseam pe drum dupa fiecare ploaie si construiam pe piciorul descult casute de nisip; erau niste ploi ca-n povesti, pe care oamenii le alungau uneori, fiindca cerul se intuneca atat de viguros ca ziua se facea noapte. Cand bateau clopotele in sat pe vreme de ploaie, taranii stiau ca norii aveau sa plece curand si asa se intampla intotdeauna! Norii se spargeau in bataile aprige ale clopotelor, ziua revenea si eu priveam din satul imprejumuit de dealuri cerul de-un senin aproape supranatural. Aveam vreo 4 ani ani cand am decis intr-o zi sa merg pe deal si sa ma lipesc cu spinarea de cer. Am imbiat-o si pe prietena mea, Luminita, sa mergem 'la capatul lumii, pe deal, si sa stam cu spinarea lipita de cer'. 'Mama mi-a zis ca lumea nu se termina niciodata, eu nu merg cu tine', mi-a replicat fetita, asa ca m-am dus singura in aceasta calatorie catre capatul lumii, acolo unde speram sa fie cerul ca un spatar de scaun, de care sa te poti rezema. Uluirea mea a fost si dezamagire, si consternare si curiozitate si dezvaluire a unui adevar care-mi parea inacceptabil si anume acela ca lumea, universul intreg nu era prins intre Colinele Tutuvei, in satul meu, cel ce si acum isi poarta visul existentei in apropiere de Barlad. Cerul de care visam sa ma sprijin se termina intr-un alt loc, dar in locul acela se inalta categoric si fascinant o cruce; crucea bisericii din satul vecin. Eu vedeam de acolo, de pe deal, doar o cruce pe cer, o cruce in aer, iar pana la cruce se intindeau doar viile cat vedeai cu ochii, prapastii si salcami, care cantau, susoteau, strigau chiar niste cuvinte neantelese. Vantul rotea frunzele si crengile pe camp, vantul si salcamii infratiti creau o melodie anume a naturii.

Imi amintesc aceasta calatorie initiatica din prima parte a copilariei mele pentru ca acele coline pe care-i stapan Dumnezeu au trezit pofta de a fi sugrumate pentru gaze de sist. Nu stiu ce sunt aceste gaze de sist si, nu stiu de ce, nici nu vreau sa stiu, caci nu fac vreo pledoarie impotriva lor. Am, insa, un gand de iubire pentru lumea salbatica in care noaptea se aude linistea doar, iar prin ea – din cand cand – mai zburda cate un latrat de caine. Pe acolo nu polueaza nimeni, poate de aceea oamenii n-au vile impopotonate, iar masinile locurilor sunt trase de cai. Piciorul omului este principalul mijloc de locomotie, iar copiii continua sa se joace printre flori, prin paduri si pe drumuri curate. Pe dealurile Tutuvei calatorul se poate intalni si azi cu cerbii, cu caprioarele sau cu mistretii, iar batranii se mai plang, uneori, de coana vulpe, care da iama la gaini. E o lume fara nici un gaz, un univers natural, sarac, presarat cu niste casute pitice, multe dintre ele de lut; un univers sarac, dar civilizat tocmai pentru ca s-a conservat, stand departe de ochii si de mainile care polueaza. Pentru mine, acolo, langa Barlad, este, inca, universul interior sau o reprezentare a lui; este locul in care am descoperit infinitul, copil fiind si locul in care existenta insasi mi-a spus ca acel sfarsit de lume pe care-l cautam era Dumnezeu insusi. Protestele de la Barlad impotriva gazelor de sist (atat de suprinzatoare pentru toata lumea) au fost un fel in care...oamenii locului, manati parca de un curent subtil, la fel ca acela ce mi-a deschis mie ochii in copilarie, s-au lipit cu spinarea de cer. Caci acolo, acum, pare ca nu pamantul are nevoie sa fie aparat, ci chiar cerul senin!