Capra cu 3,8 iezi

Dupa cit am cladit pina in 2008, raminem tot fiii ploii. Ce mai putem face? Sa ne rugam sa moara capra vecinului

După cît am clădit pînă în 2008, rămînem tot fiii ploii. Ce mai putem face? Să ne rugăm să moară capra vecinului

Oare ce mai fac caprele vecinilor? Asta îl roade pe ministrul Economiei şi Finanţelor atunci cînd se luptă cu preţurile şi observă că soluţia "optimă" este să crească şi la ei: "Cînd am stabilit ţinta de inflaţie la 3,8%, UE avea o ţintă de sub 2%. Acum, UE prognozează o inflaţie de 4%-5%, iar în România se va plasa probabil la 6%-7%".

Pentru noi, obişnuiţi cu o inflaţie zburdalnică precum o capră fără iezi, e curată uşurare că se chinuiesc şi alţii cu cornutele lor. Atunci nici inflaţia noastră nu mai pare atît de mare. Eventual i-am putea aduce şi pe vest-europeni la nivelul nostru, dacă împingem şi mai mulţi conaţionali să migreze la muncă în străinătate. Îi românizăm, ca să nu se mai întrebe cîrcotaşii care-i adevărul: Dobînzile lor sînt mici ori inflaţia noastră e mare?!

În ceea ce priveşte capra din grădina bulgarului, la 14,7% inflaţie, 8,6% nu mai pare aşa o catastrofă, chit că anul trecut pe vremea asta aveam sub 4%. Ceea ce contează este însă percepţia. În ochii lumii civilizate devenim dintr-odată buni gospodari, deşi noi n-avem nici un merit, ci doar ne bucurăm că gaspadinii se pricep numai la castraveţi, nu şi la capre. Aşadar, să le moară şi lor!

Ceea ce a uitat să spună ministrul este că pielea caprei e acelaşi burduf sleit, din care se chinuieşte fiscul să împartă cu picătura la cît mai mulţi însetaţi. În 1990 am golit sticlele de vin rămase din vechea recoltă. După aceea am vîndut sticlele goale şi tot ce mai aveam prin casă, la preţ de nimic. Rar se mai găsesc bani pentru scos ceva înapoi de la amanet, aşa că bătrînilor li s-au dat telenovele în loc de economiile la CEC roase de inflaţie. Apoi am mers cu găleata goală la robinetele străinilor, care ne-au dat împrumut, cu condiţia să turnăm cît mai mult la fundaţia unei creşteri economice sănătoase. Dar noi nu ne-am lămurit încă nici măcar de unde să începem. Din deficit bugetar în datorii, din deficit comercial în inflaţie, încă mai riscăm să ne cadă în cap şandramaua proptită cu materiale de căpătat.

Bine că prin acoperişul spart mai plouă cu nişte fonduri nerambursabile de la UE. Cînd plouă de-adevăratelea, avem măcar pîine – tot se fac trei tone de grîu la hectar. Cînd e secetă nu ies nici două – oare cum or scoate olandezii ăia nouă tone, fie că plouă, fie că nu? Ei, păi, ei au o casă-beton, cu WC cu apă curentă, nu cu hazna în curte. O pot şi supraetaja dacă vor, dar pe castelul nostru de cărţi de joc nici măcar o mansardă nu se poate adăuga.

După cît am clădit pînă în 2008, rămînem tot fiii ploii. Ce mai putem face? Să ne rugăm. Să dea Dumnezeu să crească inflaţia la vest-europeni, ca să nu mai bată a noastră la ochi. Dar să nu dea cumva şi Allah, căci scumpirea petrolului nu ajută, ci dăunează la inflaţie. Iar Buddha ar face bine să mai taie din creşterea economică la chinezi, că altfel nu prea mai avem cum să ne mai vindem noi forţa de muncă şi să zicem că ne cresc exporturile.

Există însă o formulă şi mai simplă pentru a atinge simultan obiectivele macroeconomice, fără a apela la ajutorul vreunei divinităţi. Dacă băncile n-ar mai da credite – şi ce dacă asta e îndeletnicirea lor de bază?! –, atunci nu s-ar mai majora importurile, nici deficitul extern. Dacă toţi românii cu vîrste între 15 şi 64 de ani ar lucra afară, salariile ar avea în totalitate contrapartidă în valută, deci n-ar mai avea impact inflaţionist. Iar dacă pensionarilor rămaşi li s-ar da, printre compensate, şi niscaiva cianură, s-ar rezolva şi ultima chestiune, cea a PIB pe locuitor. Fiindcă, nu-i aşa, indicatorul ăsta poate să crească atunci cînd muncim mai mult şi mai bine, dar şi atunci cînd scade populaţia.