x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Editoriale Cartelul ticăloşilor

Cartelul ticăloşilor

de Marian Nazat    |    15 Iul 2013   •   14:06

Santiago Zavala, personajul principal  din romanul “Conversaţie la Catedrală”, ne spune  că “În Peru, cine nu se arde,  îl arde pe altul”. Dar nu numai acolo, lucrurile stau la fel şi pe Dâmboviţa. Deunăzi, s-a nimerit  să  vizitez  ţara lui Zavala chiar în  timpul dictaturii lui Fujimori, cu ocazia  unui congres internaţional anticorupţie. Adulatul preşedinte cu origini nipone, care ulterior a fost condamnat la ani grei de puşcărie  pentru… corupţie,  părea atunci a  fi unsul zeilor încartiruiţi  la Machu-Pichu. Era însoţit în permanenţă de o liotă  întreagă de lingăi, întotdeauna aplecaţi de şale şi tocmiţi să-l laude neruşinat. Păşea ţanţoş şi inspira forţă, nimic  nu părea a-l atinge, era la apogeul puterii, ţara i se oferea fără crâcnire. Discursul său de deschidere  n-a diferit de al altor amfitrioni în asemenea evenimente. Ferm şi intransigent în lupta  cu corupţia, pe care se angaja s-o sugrume cum va ieşi  din sală. Vorbe degeaba, demagogie oficială  şi atât.  Politica minciunii de partid şi de stat. Străinătatea  trebuia să afle altceva, sărmanii din interior  ascultau resemnaţi bazaconiile  propagandistice ale şefului. Era momentul în  care Fujimori îi ardea pe supuşii peruani, pe  urmă s-a întâmplat să fie invers, l-au ars ei. Autorul romanului, inegalabilul Llosa are şi o explicaţie, universal valabilă, observ. Cică “În această societate, unica manieră de a avea succes este să faci  rău aproapelui tău. (…) în Peru, a avea succes înseamnă  a te transforma într-un ticălos, într-un om necinstit  şi corupt”. Parcă ar fi în România, zău !, nu vi se pare ? Uitaţi-vă în jur, priviţi-i  atent pe oamenii de succes, de la guvernanţi în jos ! Nu sunt ei cu adevărat  ticăloşi de succes, sau am luat-o eu razna ? Au pus  jugul pe noi toţi, ne-au  furat speranţele şi ne-au otrăvit  sufletele, umilindu-ne prin proasta lor creştere; au împuţit  aerul cu ifose de şmecheri  până  ne-am sufocat. Trufaşi şi lacomi, mitocani şi corupţi, oamenii de  succes băştinaşi nu numai că  se ard între ei, dar ne ard şi pe noi, sponsori nătângi ai ticăloşiei  lor nemărginite…

Un sondaj ţinut la sertar de un partid neaoş scoate la iveală ceea ce intuiam de mult. Ei bine, 92 % dintre români detestă şleahta  “oamenilor de succes “! Procentul e înmărmuritor, nu lasă loc de interpretări. Nici nu se putea altcumva, într-o ţară famelică şi cu veche tradiţie în jupuirea calicimii de către  bogătani. Sărăcia  de acum, cu perspective şi mai înfiorătoare, desluşeşte aproape în întregime reacţia strânsă în cifra ce-ţi taie respiraţia. Dar nu e singura, bădărănia şi desfrâul la care se dedau “ticăloşii” îmbuibaţi sunt celelalte dezlegări la uimirea sociologilor. Trăind între guşaţii ăştia am priceput  furia oarbă şi barbară  a ţăranului din 1907 sau a abia înfiripatei clase muncitoare din anii postbelici. În mintea mea de cititor al cărţilor de istorie şi nu numai, hoardele acelea de zdrenţăroşi nu aveau vreo scuză în pornirea lor distructivă. Capitalismul  sălbatic al deceniilor din  urmă m-a lecuit de clişee, m-a silit  la nuanţări. Uneori raţiunea devine neputincioasă în lupta cu ghiorţăielile  stomacului şi atunci se întâmplă ca omul să se răscoale, să-i strângă de gât pe hulpavii ciocoi şi să le incendieze conacul. După ce i s-a şterpelit totul, ajunge să creadă că îi este permis orice. Explicaţi-i  voi că nu este aşa, eu nu mă simt în stare, m-am săturat de succesul ăstora care ne ard întruna.

La Vatican, alt fel de ticăloşi, în straie clericale şi cu sfânta  cruce pe piept, s-au dedat orgiilor sexuale. Păcatul nu e nou, dimpotrivă, are vârsta Bisericii din capitala creştinătăţii. Acum însă partenerii de zbenguieli  trupeşti ai cardinalilor erau recrutaţi dintre minorii pripăşiţi prin locurile  de pierzanie  ale Romei. Între ei şi români, dezrădăcinaţi şi sărmani, plecaţi hai-hui să câştige un coltuc de pâine şi-un aşternut promiscuu. Reţeaua de prostituţie masculină avea şi un nume pe măsură – “Belli e Dannati”. “Frumoşi şi Blestemaţi”, în limbajul din colonia noastră, cotropită iarăşi de legiunile în odăjdii ale romanilor. ”Muritorii  de foame şi disperaţii” imigranţi au ales, contra cost, să ţină de urât preoţimii pederaste prin văgăunile  catolicismului. O Europă unită presupune şi asemenea împreunări, damnaţiunea sexuală nefiind un motiv de discriminare socială şi profesională. Şi, totuşi, dincolo de aberaţiile corectitudinii politice actuale, încotro ne îndreptăm ?

Scrie Radu Cosaşu, omul cu a cărui metaforă mă hrănesc de vreo  40 de ani, că suntem un neam de “megalomani rataţi”. Nişte “amărâţi care nu vrem să  stăm  decât la masa bogaţilor, dar mereu ne socotim banii din  buzunar, lamentându-ne că noi avem valoare, dar nu şi paralele lor”, asta  “ca să poţi înţelege ce stupizi suntem în toate complexele noastre”. Fudulia românului e ca râia, se ia de la unul la altul de nu scapă nimeni. O moştenim din tată-n fiu prin codul nostru genetic şi o purtăm  la  vedere, să plesnească vecinul de ciudă. Altfel n-ar avea niciun  chichirez, lăudăroşenia trebuie să stârnească, deopotrivă, invidie şi admiraţie. Şi niţică teamă, desigur. Megalomanul de aici  e şi guraliv, îşi strigă cu aroganţă părerea în orice chestiune, capătă dimensiuni de “guru”, mahalaua îl ascultă şi-l venerează. Îi soarbe cuvintele  şi-l dă de exemplu la copii. Deh, e model de reuşită. Ecranele televizoarelor autohtone sunt pline cu astfel de inşi, e un spectacol de bâlci, seară de seară. Grotesc şi insalubru. Ridică ratingul şi îngroapă buna-cuviinţă. Ei sunt râsu' - plânsu'  naţiunii de “megalomani  rataţi”, emblema mediatică a României ridicole.

×