Ce-mi doresc de la guvern

Când am aflat prima oară că ţara e guvernată, aveam opt ani. La televizor era vorba despre un congres, iar pe ecran defilau combine, muncitori la strunguri (chiar, oare mai avem strunguri în România, mai e cineva la ele, sau au fugit toţi să se facă funcţionari de bancă?), macaragii şi chimişti care amestecau substanţe, după care, peste toate, cădea ca o pleaşcă stema ţării şi imediat după ea o sală mare, în care lumea aplauda. Ăla era guvernul, responsabil de toate acele chestii care se întâmplau în ţară.

Bag de seamă că o mulţime de oameni s-au uitat la televizor între 1974 şi 1984, când încă mai era suficient zahăr la alimentara, încât să rezişti în faţa lui fără să ţi se strepezească dinţii. Atâta ne-am uitat, încât acum ne dorim de la guvern să rămână în spatele televizorului şi să învârtă rotiţele care pun în mişcare combinele şi strungurile şi macaralele.

De-aia şi votăm, după muşchii cu care fiecare ne promite că învârte mai tare manivela.

Nu ştiu dacă la putere va veni stânga sau dreapta. Nici nu ştiu dacă e relevant, tot aşa cum nu contează dacă un şofer e dreptaci sau stângaci. Dacă nu vrea să facă un accident, va conduce cu viteza legală, va sta cu ochii în patru la drum şi va rămâne pe banda lui când în stânga şi în dreapta sunt alte maşini.

Asta îmi doresc, de fapt, de la următorul şofer cu şofer cu girofar de la Palatul Victoria. Să nu pună frână, să nu tragă brusc de volan, în general să facă cât mai puţin, nu cât mai mult.

Guvernul, vedeţi dumneavoastră, trebuia oricum să dispară, în viziunea ambelor extreme: stânga îl vedea eliminat în comunism, dreapta în capitalismul perfect. Motive diferite, însă cuvinte similare: ambele sisteme politice vor o societate perfectă, care se reglează singură, după legi naturale. N-avem parte de ea prea curând, fireşte, pentru că, la fel ca şi locomotiva cu aburi, şi sistemele noastre de gândire se demodează.

În lipsa lor, sau mai bine zis în aburul rămas în urma lor, tentaţia noastră e să cerem o societate cât mai controlată de guvern. Când ceva merge prost, facem lobby pentru o lege, care trage după ea două ordonanţe, care duc la efecte secundare eliminate şi ele prin normele de aplicare în versiunea cinci, care produc dezechilibre în altă parte, care... mă rog, înţelegeţi mecanismul. Finalul este că firmele şi oamenii sunt aşa de ocupaţi să respecte legea, sau formalismul ei, încât nu mai au prea mult timp să şi gândească, darmite să producă...

Dar nu e doar birocraţia: o societate cu un guvern care dă şi face porneşte pe drumul bolnavului care cade la pat şi e excesiv de bine îngrijit de rude: nu se mai poate ridica şi nici merge singur.

Guvernul care vine are scuza moştenirii grele. Da, dar nu e vorba de criză. Moştenirea grea suntem tocmai noi: cei care vom sta cu ochii patru ani la el, în loc să ne uităm în jur şi să ne vedem de treburile, de comunitatea, de ţara noastră.

Guvernul poate că vine de Moş Crăciun.

Să nu-i cerem să-şi pună şi tichia şi să golească sacul!