Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Semnarea contractului cu Bechtel a fost o cerinţă pentru a fi primiţi mai repede în NATO." Cuvintele aparţin dlui Radu Berceanu, ministrul Transporturilor în guvernul Boc, şi reprezintă, de departe, cea mai importantă declaraţie politică postdecembristă. Transpartinică, transguvernamentală, istorică!
Desigur, nu trebuia să vină dl Berceanu sau oricare ministru sau prim-ministru ori preşedinte postdecembrist, de la oricare dintre partidele postdecembriste, să ne spună un asemenea lucru ca să aflăm acest lucru!
Era secretul lui Polichinelle. Un secret pe care îl ştia perfect şi Grivei. Dar declaraţia dlui Berceanu este o recunoaştere politică explicită a acestui lucru. Un lucru care pune în evidenţă esenţa perioadei postdecembriste, filozofia politică şi economică a noilor stăpâni şi adevărata poziţionare a clasei politice postdecembriste din România. În ciuda cuceririi unor drepturi de cea mai mare însemnătate umană şi politică - precum dreptul la libertatea de expresie sau dreptul la libertate de circulaţie -, epoca postdecembristă a însemnat o schimbare a stăpânilor. Şi noii stăpâni ştiu bine cum şi ce să ceară în schimbul acestor libertăţi sau, mai degrabă spus, în schimbul iluziei că stai cu ei la masă. Filozofia noilor stăpâni este clară: n-au nevoie de parteneri, ci de văcsuitori de ghete. Ei ştiu cum să te vlăguiască, cum să te poată face să conştientizezi că nu reprezinţi nimic. Şi deci să nu le ceri nimic!
Îngrăşarea unor companii proprii în schimbul acceptării apartenenţei la club - fapt de-acum recunoscut politic - a fost pentru România târgul nu doar în cazul NATO. Acest târg a fost cheia acceptării în Uniunea Europeană. Atât doar că tainul nu a trebuit dat doar la americani (Bechtel) şi la britanici (fregatele aruncate la gunoi, dar achiziţionate de România la preţuri fabuloase). A trebuit dat câte ceva şi la francezi, şi la nemţi, şi la italieni, şi la austrieci, şi la greci, mă rog, tuturor celor care primiseră în parohie România pentru a le cumpăra bunăvoinţa. Aşa s-au dus, cât ai zice peşte, exploatarea petrolului şi gazelor, distribuţiile de gaze şi electricitate, siderurgia, telefonia fixă, întregul sistem bancar şi de asigurări! Mă rog, cam tot ceea ce era important. După preceptul clar: vreţi aderarea, daţi economia! Iar dacă politicienii care au dat economia pe daiboj altora se mefiază cumva de ceea ce au făcut, se mângâie cu faptul că, dacă ei ar fi refuzat, s-ar fi găsit alţii s-o facă în locul lor, chiar într-un mod şi mai înflăcărat.
Noii stăpâni ştiu ce ştiu: ce mai poţi reprezenta, deşi eşti în principiu partener, dacă nu mai posezi nimic din ceea ce este important, dacă nu mai ai instrumente şi pârghii de acţiune şi de replică, precum a ajuns acum România!?
Din păcate, România a descoperit curând aceste realităţi. Dacă participarea la NATO a implicat legarea la cap cu Bechtel - aşa cum se recunoaşte oficial acum -, apoi România trage din greu acum cu acest contract păgubos, ale cărui plăţi fabuloase pentru nimic alterează jalnic un bilanţ care, în ce priveşte apartenenţa la NATO, ar fi trebuit să fie măsurat exclusiv în termeni de securitate. Un domeniu în care mai-marii organizaţiei n-au a se plânge de România, căci aceasta, cu resurse absolut modeste, a adus un obol semnificativ, inclusiv de sânge, la misiuni NATO în zone unde de fapt interesele celor mari erau în joc.
În plan economic însă - unde impactul deposedării de către străini a resurselor şi mijloacelor proprii este cel mai direct resimţit -, a ieşit rău de tot. România nu numai că nu contează, dar nici nu poate spera să tragă avantaje de pe urma pieţelor globale în care a fost inclusă prin apartenenţa la Uniunea Europeană. România nu are campioni care să conteze în piaţa globală.
A rămas practic şi fără jucători care să paseze mingea dintr-un loc în altul. Fără campioni şi jucători, România nu poate avea decât condiţia de globalizat, la discreţia globalizatorilor. Iar după ce, în ultimii patru-cinci ani, băncile străine au dat iama aici, prin crearea artificială de consum pentru produse străine, România a rămas nu numai fără economie românească, dar a rămas şi fără economie în general, căci cu greu ar putea fi numit economie acel castel de nisip în care există, în proporţii atât de dezarticulante, consum fără producţie, importuri fără exporturi, hipermarketuri fără fabrici, maşini fără şosele. Un castel de nisip pe care nici nu ştii dacă a fost o salvare că l-au dărâmat atât de lesne valurile crizei, căci altfel se tot puteau amăgi politicienii noştri cu el, în timp ce acesta oricum nu putea face faţă exigenţelor din Uniunea Europeană.
Economic vorbind, România nu s-a ales şi nu se va alege cu nimic din apartenenţa la lumea bună. Pentru că aceia care obiectiv nu reprezintă nimic, ci doar carne de tun sau forţă de muncă, nu pot inspira respect. Şi chiar dacă sunt admişi în club, sunt doar pentru a lustrui pantofii altora!
