Cei despre care nu vorbeste nimeni

Romania are mai putine cazuri de saracie extrema decat Brazilia, dar daca in continuare vom da atentie doar celor 300 cei mai bogati si nu si celor 1 milion cei mai saraci romani o sa constatam si noi ruperea puntilor, aparitia excluderii si, implicit, a violentei. La noi, analiza unui fenomen atat de grav are loc, cel mult, in spatii academice sau in societatea civila.

Jean-Jaques Servan-Schreiber descria in "Sfidarea mondiala" cazul unui brazilian de culoare care povestea antropologului R. Linhart ca traiau - el, sotia lui si cei opt copii, cu numai 52 de cruzeiros pe zi, bani suficienti pentru a-si cumpara un peste mic... Asemenea situatii, ca si multe altele surprinse in cercetarile dedicate saraciei extreme, au ajuns subiecte de conferinte internationale, de paneluri de lucru, de carti, de articole, de initiative locale, regionale sau globale. Ironia face ca nici unul dintre subiectii acestor campanii sa nu stie absolut nimic despre ele. Fiindca una dintre paradigmele fundamentale ale saraciei extreme este totala izolare a "victimelor". Oamenii acestia sunt in afara oricarui circuit social, nu sunt conectati la "realitatea" noastra, fiindca realitatea lor este mult prea dura si, in general, si o depaseste. Daca in cazul saraciei-standard, cea cunoscuta dupa normele europene, programele sociale, programele de creare de noi locuri de munca, de redistribuire si de protectie devin solutii pentru niste oameni conectati social, dar cu venituri prea mici, in celalalt caz, e nevoie de mult mai mult. Lumea a treia, lumea a patra au exportat in Europa un model al saraciei extreme, al saraciei din favele, din orasele de carton sau din cimitirele locuite, model care s-a multiplicat langa metropolele occidentale si care, acum, incepe sa-si dezvaluie semnificatiile si riscurile.

Romania are mai putine cazuri de saracie extrema decat Brazilia, dar daca in continuare vom da atentie doar celor 300 cei mai bogati si nu si celor 1 milion cei mai saraci romani o sa constatam si noi ruperea puntilor, aparitia excluderii si, implicit, a violentei. La noi, analiza unui fenomen atat de grav are loc, cel mult, in spatii academice sau in societatea civila. Guvernul actual nu a initiat nici un studiu si nu are, evident, nici o strategie in aceasta directie. De fapt, pentru actuala putere politica acest subiect nici nu exista. Ea agita permanent steagul integrarii europene, inteleasa numai ca un vraf de dosare pe care isi asaza doct ochelarii birocratii de la Bucuresti sau de la Bruxelles.

Vom intra, candva, si-n Europa cu acest milion de oameni, pentru care Europa poate prea putin. Inainte de a-i face beneficiarii unor programe generoase de dezvoltare, de genul SAPPARD, acesti oameni trebuie scosi din universul infernal in care isi duc vietile. Iar asta nu e treaba Europei, e treaba noastra. Cei aflati in saracie lucie nu sunt capabili sa creeze structuri, sa completeze formulare, sa se asocieze pentru proiecte. Ei cauta in fiecare zi un cartof de pus pe masa si un lemn de aruncat pe foc. Prezentul nu lasa niciodata timp pentru viitor.

Am ajuns sa credem ca mai avem probleme numai in domeniile in care Uniunea Europeana ne arata "stegulete rosii". Ar fi tare bine sa fie asa. Recentele revolte din Franta ne arata unde poate duce o evolutie sociala cu doua viteze, cu un mare segment social "ascuns in maneca", nu ca pe un as castigator ci ca pe o carte proasta, de care ti-e rusine, de care vrei sa uiti. Nu suntem departe de o asemenea evolutie. Revolta violenta e forma prin care cei ignorati mereu striga cu disperare "totusi prezent !". Pentru acesti oameni exista numai doua cai. Si putem face beneficiarii unui proiect politic adevarat. Sau si putem lasa sa fie in continuare subiect sordid pentru stirile de ora cinci. Dar atunci, nu ar trebui sa ne mire ca disperarea si poate face din cand in cand, zile in sir, si subiectul principal al stirilor de la ora sapte.