"Cei patru cavaleri ai Apocalipsei"

Psihologul John Gottman a studiat timp de 20 de ani cauzele care duc la nefericire in cuplu. El a identificat patru moduri in care partenerii isi saboteaza abilitatea de a comunica si a avea o relatie pozitiva. "Cei patru calareti ai Apo­­ca­lipsei" – cum a numit psiho­lo­gul cei patru factori care duc la nefericire – sunt: criticismul, dispretul, atitudinea defensiva si construirea de bariere. Cel mai periculos dintre toti acesti "calareti" distructivi este "dispretul", pe care Got­man l-a asemanat cu o arma de atac. Ma gandesc ca Gottman n-a nu­mit "cei patru cavaleri ai Apo­ca­lip­sei" doar pentru relatiile de cu­plu si pentru ca ei patruleaza vio­lent si vigilent prin toate rela­tiile noastre de viata, prin birouri, prin intreprinderi si pe santiere, pe strazi, prin politica, prin eco­nomie si oriunde respira oamenii.

Poate ca cea mai poluanta si mai grava consecinta a miscarii ca­valerilor Apocalipsei prin exis­ten­tele noastre este aceea ca ei ne sa­boteaza constant, sigur si eficient propria capacitate de a iubi. Din pricina lor se poate ca iubirea sa dureze doi ani sau cinci ani, cum ne spun anumite studii psiho­lo­gice. Din pricina lor, se poate ca dra­gostea sa nu fie indeajuns pentru ca noi sa simtim bucuria de a fi impreuna cu altul, fiindca dra­gos­tea – in fata dispretului si a ati­tu­dinii critice – se topeste ca un biet balon de sapun. Din pricina lor se poate sa ne scurtam casniciile, sa ne pierdem locurile de mun­ca, sa ne pierdem prietenii, sa ne distrugem relatiile benefice, fie si cele bazate doar pe interese co­mu­ne, nu doar pe afectiune si res­pect. Se poate ca cei patru cavaleri ai Apocalipsei sa circule strident, in­constient si fara rezerve intr-o in­treaga tara si chiar intr-o lume, nu doar in viata personala a unui om, si sa duca omul, tara sau lu­mea catre separare, resentimente, ura, suferinta, decizii gresite si ne­fe­ricire. Daca dispretul este o arma pe­riculoasa si noi il practicam, fara sa ne dam seama ca nu mai iu­bim, nu mai pretuim, nu mai apre­ciem, nu mai simtim recu­nos­tin­ta si nu mai valorizam altceva decat – poate – ceea nu avem, atunci remediul nostru ar fi acela de a ne recupera puterea de a pre­tui si a aprecia.

"Cu putine exceptii, aprecierea poate revitaliza o dragoste pe moar­te fara nici un alt ajutor", spun autorii cartii "Puterea Apre­cie­rii", N. Nelson si J.L. Calaba, iar asta-i o alta ipostaza vin­de­ca­toa­re a aprecierii, a doua dupa pu­te­rea ei de a ne readuce in suflet sen­timentul atat de diafan, de cau­tat si de frumos al iubirii. De indata ce putem iubi, putem aprecia mai usor, dar – pentru a iubi din nou, avem nevoie sa incepem cu aprecierea. Pentru a vedea cu ochii larg deschisi si dintr-o constiinta cla­ra avem nevoie sa apreciem pre­meditat, sa cautam orice poate fi pretuit, fie o zi senina, fie ce­nu­siul altei zile, un zambet sau un dar marunt, un serviciu oarecare sau un simplu "buna dimineata". Sa facem din asta un exercitiu pentru fiecare zi, caci numai prin exer­ci­tiu voluntar, constient, asumat pu­tem evada din obisnuita menta­la de a dispretui si a critica, practi­ca­ta ani intregi. Depresiile se ame­lio­reaza pe masura ce ne reca­pa­tam blandetea inimii prin apre­ciere, multumire si pretuire, inclulusiv fata de noi insine. Relatiile de cuplu pot redeveni expresii ale viselor noastre frumoase, cum tot ce facem ar putea capata alte valente, alt sens si alta realitate daca vom aprecia mai mult decat dezapreciem si daca vom pretui mai mult decat dispretuim.