Cel care nu se mai putea concentra

Stan C. Stan se internase la Sanatoriul din Predeal după ce-şi dăduse seama că nu se mai poate concentra. Un altul nu s-ar fi îngrijorat prea tare de pacostea ce căzuse pe capul său.

Stan C. Stan se internase la Sanatoriul din Predeal după ce-şi dăduse seama că nu se mai poate concentra. Un altul nu s-ar fi îngrijorat prea tare de pacostea ce căzuse pe capul său. În definitiv, nu era cine ştie ce mare lucru. Să zicem, de exemplu, că încerca să verifice dacă vînzătoarea de la taraba din piaţă nu l-a tras pe sfoară, dîndu-i restul un leu. Se apuca să calculeze (era o treabă simplă) cît ar fi trebuit să primească, scăzînd cît costa din cît dăduse femeii. Cîteva clipe mai tîrziu, mintea îi fugea într-altă parte şi el se pomenea întrebîndu-se dacă a tras uşa după el cînd ieşise din casă. – Am tras-o, sigur c-am tras-o, am auzit făcînd clanc!, zicea cu voce tare, spre nedumerirea femeii din faţa sa, care, înţelegînd, i-am tras-o!, se întreba, crucită, cui i-a tras-o boşorogul ăsta.

Stan C. Stan era însă om politic. Liderul unui partid de opoziţie, pe cale să ajungă la putere, de-ar fi fost să dea crezare sondajelor de opinie din ultimul timp. Victoria le surîdea – lui şi partidului – la orizont. O şi vedeau în braţele lor, şi de aceea îşi sporiseră atacurile împotriva Guvernului.

Or, tocmai acum picase nenorocirea cu slăbirea efortului intelectual.

Se găsea, de exemplu, la tribuna unui miting transmis în direct de televiziuni. Lovea Guvernul în plină figură. Pac!, un pumn în nasul obraznic. Asistenţa se prăbuşea în aplauze cu urale. Pac!, un picior în testicule. Asistenţa leşina de fericire.

Şi tocmai cînd spunea, cu pumnul ridicat ameninţător, aţi minţit poporul făgăduind o pensie de..., în locul sumei de..., îi apărea o jună despuiată care se interesa, provocator: Îţi plac sînii mei?, mi-am pus silicoane.

– Nu-mi plac!, zicea el ostil. Asistenţa cădea din nou în urale şi strigăte. Nu auzise cuvîntul silicoane şi crezuse că liderul spusese: Nu-mi plac miniştrii Guvernului. Cei de la prezidiu auziseră însă exact şi-şi aruncau priviri stupefiate.

Diagnosticul era complicat. Din cîte a putut desluşi el prin păienjenişul de termeni strict medicali, suferea de o atrofiere a efortului intelectual. O boală rară, întîlnită doar la persoanele care nu erau obligate o lungă perioadă de timp să gîndească, cum ar fi, de exemplu, condamnaţii pe viaţă sau multimiliardarii ieşiţi la pensie. Era o boală ciudată în cazul lui, deoarece, dimpotrivă, meseria îl constrîngea să gîndească în fiecare moment, să stea tot timpul cu inteligenţa trează.

Nevastă-sa, o femeie simplă (lucrase înainte de 1989 la un aprozar şi cum mulţi ani înainte de căderea lui Ceauşescu aprozarele erau pustii, avusese timp pentru broşuri de popularizare), îi dăduse o altă explicaţie:

– Ai mîncat prea multe ciuperci (avea pasiunea asta) şi ţi-a afectat creierul!

Şeful clinicii era şi un mare specialist în recuperarea efortului intelectual. Avea o înfăţişare de om blînd. Genul de bărbaţi cu gesturi rotunde şi voce adormitoare, de mare succes la femei. Mulţi prieteni, bărbaţi mai chipeşi, nu-şi ascundeau surprinderea cînd vedeau cum femei care li se refuzaseră ani în şir cădeau în braţele doctorului după doar cîteva zile de asediu. Unii ziceau că femeile se grăbeau să-i cedeze cît mai repede înspăimîntate la gîndul că vor pica pe podele, lovite de un somn năprasnic ascultîndu-l.

În cuvinte puţine şi simple, ascunzînd un uşor dispreţ de specialist faţă de un ageamiu în domeniu, şeful clinicii îi arătă că tratamentul de recuperare a efortului intelectual nu diferă prea tare de cel de recuperare a efortului muscular. Stan C. Stan ar fi trebuit să se mire. Dacă ar fi fost un om de rînd, desigur. El însă era un om politic. Ca atare, în loc să se mire, zîmbi dulce. Zîmbetul lui artificial, care apărea brusc pe faţă, ca lumina într-un apartament de bloc după ce ai apăsat întrerupătorul.

Doctorul continuă.

După o boală care a slăbit muşchii, pacientul e pus să facă mişcări pentru a şi le întări. Uşoare la început, mijlocii apoi, grele în final.

Mai fusese internat în spital.

Ştia cam cum stau lucrurile. După ce îmbraci pijamaua şi îţi pui papucii scîlciaţi, pe care ţi i-a adus o soră cu proporţii de balabustă, lipicioasă foc, deoarece speră că se va pricopsi cu ceva de la tine, se înfăţişează o asistentă plină de nuri, cu pulpele lăsate de izbelişte şi fără sutien. Simţi nevoia să te întrebi dacă nu cumva te-au internat din greşeală într-un alt pavilion – cel al pacienţilor cu tulburări de erecţie –, aşa de ispititoare e solia clinicii.

Ea îţi aduce cîteva pastile de rutină – calmante uşoare, vitamine – lîngă un pahar de apă, toate pe o tavă cu smalţul spart pe alocuri.

Nu sînt medicamentele tratamentului tău. Acestea vor veni abia a doua zi, după descinderea profesorului în salon, amintindu-ţi de vizitele de lucru ale Tovarăşului. Uşa se dă de perete, ca şi cum şi ea ar găsi de cuviinţă să ia poziţie de drepţi în felul ei, şi un grup de tovarăşi şi tovarăşe dau buzna în salon.

Pe profesor l-ai recunoaşte şi dacă n-ai fi din România, ci din Trinidad-Tobago, să zicem. E singurul care ţine mîinile la spate. E singurul care nu se sinchiseşte de ceea ce face şi spune. De aceea, doar el îşi poate permite să te bată familiar pe genunchi, să-ţi poruncească să scoţi limba şi să facă glume pe care le crede cu haz.

E singurul căruia îi revine onoarea de a discuta cu pacientul. Şi, se înţelege, de a fi nespus de familiar cu acesta, chiar şi cînd e vorba de primul-ministru sau chiar de preşedinte.

Cei cu care năvălise înăuntru – doctori mai tineri, asistenţi, asistente – după ce se răspîndeau prin cameră, urmînd parcă un plan ştiut dinainte doar de ei, ascultau stînd smirnă, aprobînd, surîzînd, ba chiar şi rîzînd. Pentru că profesorul se adresa nu atît pacientului, cît mai ales lor. De fapt, pacientul era un pretext pentru desfăşurarea de inteligenţă şi cunoştinţe a  profesorului.

Iar ei îi făceau pe plac. Îl aprobau cu feţele luminate de respect, rîdeau la glumele sale, nu totdeauna, sărate.

Nu era doar linguşeala faţă de şef. Era şi respectul faţă de profesorul lor, cel care le pusese bisturiul în mînă, care-i învăţase cum se poate ghici din ochi dacă un bolnav grav îşi mai poate reveni sau dacă e condamnat definitiv.

A doua zi, după vizită, şeful clinicii trimise după el secretara, o femeie în vîrstă, dar care se ţinea bine, fără a face excese.

În cabinet îi spuse să se lungească pe bancheta din muşama de lîngă perete, bancheta pentru consult, şi-i vorbi despre tratament.

Seara, înainte de a adormi, trebuia să stea lungit aşa cum şedea pe banchetă acum, cu mîinile sub cap, cu ochii închişi, şi să încerce a reconstitui din memorie o arteră de circulaţie din copilărie. La început, o şosea naţională, largă, asfaltată, străjuită de bornele kilometrice, apoi un drum de ţară, dacă s-ar putea nepietruit, dar umblat de căruţe totuşi, apoi o uliţă îngustă, cu iarbă năpădind gropile şi dîmburile mărginite de garduri, stînd să se prăbuşească, şi, în sfîrşit, o cărare urcînd un deal sau trecînd printr-o vie, mă rog, ceva greu, nemaipomenit de greu de captat din trecut şi adus în prezentul vîrstei mature.

Cînd îi reuşea reconstituirea arterei, trebuia să păşească pe ea, străbătînd-o pînă la capăt.

Era ceva asemănător exerciţiilor de recuperare a muşchilor.

Se începe cu ceva uşor, cum ar fi, de pildă, cîteva mişcări de gimnastică de înviorare şi se termină cu patru-cinci kilometri de alergare.

După o lună de tratament va reuşi să reconstituie, din memorie, cărarea îngustă şi şerpuitoare, pierdută în depărtările nedesluşite ale trecutului.

Şi-n acea clipă se putea întoarce acasă. Vindecat, cu o capacitate de efort intelectual pe care putea s-o invidieze şi un tînăr doctorand.

Stan C. Stan respectă întru totul tratamentul. Reconstitui cu brio şi parcurse şoseaua, drumul de ţară, uliţa. Prinse şi cărarea. Luînd-o însă de-a lungul ei, se rătăci şi nu mai putu să se întoarcă în prezent. Partidul său cîştigă zdrobitor alegerile. Şi numi pe altcineva în fruntea Guvernului.