Cenaclul Flacăra (2)

Cenaclul Flacăra (al Tineretului Revoluţionar), că aşa se chema, a fost un fe­no­men de care am putea să vorbim acum, la aproape 35 de ani de la naşterea sa (17 septembrie 1972).

Cenaclul Flacăra (al Tineretului Revoluţionar), că aşa se chema, a fost un fe­no­men de care am putea să vorbim acum, la aproape 35 de ani de la naşterea sa (17 septembrie 1972).

 
Părerea mea este că a fost un lucru bun pentru tinerii din acea perioadă! Pentru anii ’70-’80. A fost bun pentru lecţia de istorie pe care a oferit-o, măcar pentru sen­za­ţia de libertate pe termen foarte scurt, pentru promovarea unui nou gen de muzică, pentru îndemnul la adresa oamenilor de a încerca mă­car să înţeleagă poezia, pentru că au fost descoperite noi valori na­ţio­nale prin emisiunile de televiziune pe care le făcea Adrian Păunescu în paralel cu şedinţele de cenaclu, pentru spiritul naţional şi pentru că pentru prima oară au fost aduse tinerilor adevăratele cîntece cu caracter naţional, (Treceţi bata­li­oa­ne române Carpaţii, Nu uita că eşti român, Aşa-i românul, Iancu la Ţebea, Trăiască România, Doamne ocroteşte-i pe români, Hai să-ntindem hora mare...). Cîntecele acestea au fost cîntate atunci în forma lor originală, cu toate că poetul a mai schimbat textele adu­cînd îmbunătăţiri, sau renunţînd la unele versuri. Unul dintre lu­cru­rile extraordinare pe care le-a făcut ce­naclul a fost şi acela că doar acolo, în faţa atîtor zeci de mii de spec­tatori, se mai putea cînta rock. Că altfel era aproape interzis. Rockul, acest gen de muzică atît de viu, atît de cinstit şi foarte direct, atît de popular în ţările vecine co­mu­niste, atît de la modă în toată lu­mea... numai la noi nu, că nu plă­cea tovarăşului şi mai ales to­va­ră­şei. Cîntecele din repertoriul in­ter­naţional se puteau cînta şi ele doar acolo, la cenaclu. Au fost des­c­o­perite sau redescoperite coruri sau rapsozi de valoare. Cel mai im­portant lucru pentru noi a fost că s-au conturat definitiv mai mul­te stiluri absolut personale în genul muzical numit folk (sau muzica tînără).

Să fie clar: vă spun doar despre ce cred eu că a făcut bine cenaclul pentru oamenii din perioada co­mu­nis­tă, perioadă în care nu exista mai nimic în afară de muzica uşoa­ră care nu avea nici un ecou afară, doar că ne plăcea să spunem că are tentă naţională şi că are valoa­re doar pentru că e românească... şi apoi muzica populară pe care o pu­teai asculta des, poate mult prea des la radio sau la singura televi­ziu­ne existentă. Muzica Cenaclului Flacăra a devenit atît de “la mo­dă” în România, mai ales după ce Dylan a adus primul zvon de folk în lume, iar cîntecul său “Blowing in the wind” era pe buzele tuturor!

Nu era în regulă totuşi să aduni tinerii în număr aşa de mare tocmai de Paşti, atunci cînd ar fi tre­buit poate să fie în biserică, la În­viere! Mai cred că spectacolele tre­buiau să se desfăşoare pe o pe­rioadă mai redusă de timp (se ştie că după trei ore nu prea mai putea fi vorba de spectacol, că ştii şi tu că nu mai poţi percepe cum trebuie ce ţi se oferă... unele întîmplări ţineau chiar mai mult de opt ore). 

Şi din nou spun, să fie clar: eu nu judec pe nimeni, nici nu-mi pro­pun aşa ceva, vin doar cu o părere pur subiectivă care poate fi, bi­ne­în­ţeles, şi greşită... da’ nu cred!... Mem­brii cenaclului erau plătiţi pentru ceea ce făceau pe scenă. Pentru prestaţia şi valoarea fie­că­ruia dintre noi primeam nişte bani, bani care la sfîrşitul unui tur­neu se adunau într-o sumă des­tul de mare pentru nişte puşti atît de tineri ca noi în anii aceia! Un bi­let costa 25 de lei şi lumea se bătea pentru a-l procura! În cenaclu nu se fuma, nu se bea decît cu acceptul poetului (dar vă daţi seama, că pe ascuns cam toţi fumam şi mai beam cîte o sticlă sau mai mul­te...). Trebuie să recunosc faptul că şi eu am mai încurcat versurile de cîteva ori din cauza vreunui pa­har băut un plus. Unii dintre noi exagerau, alţii aveau chiar sînge în alcool!

Periodic, cei mai buni folkişti sau actori primeau premii acordate de Comitetul Central al UTC la propunerea lui Adrian Păunescu. Existau două premii mai im­por­tante: Marele premiu al Cenaclului Flacăra, şi Premiul pentru creaţie, dar se mai acordau şi premii pentru debut, pentru poezie, pentru umor... etc!

Părerea mea e că cenaclul a fost bun pentru acea perioadă, pentru anii ’80. Acum, o astfel de for­mă de spectacol n-ar avea nici o şan­să să reziste, să supra­vie­ţu­ias­că, şi ar fi păcat să ucidem legenda! Cenaclul va rămîne o amintire frumoasă pentru unii, discutabilă pentru alţii, însă sigur că un mare cîş­tig este şi va rămîne în continua­re numărul mare de cîntece folk afla­te deja pe albume LP, pe ca­se­te sau pe CD-uri, dar şi poeziile atît de populare şi de iubite de ro­mâni, poezii scrise şi adunate în cărţi de Adrian Păunescu. Noi, cei care am scris cîntece în acea pe­rioadă, ne bucură să vedem că după atîtea zeci de ani o parte dintre ele au devenit atît de cunoscute, încît putem spune cu mîna pe ini­mă că unii dintre noi ne identifi­căm cu ele!

(va urma)