Cerbii toamnelor mele

Era prin 1980 când afişul unei expoziţii fotografice m-a dus în sala mică a Casei Universitarilor din Cluj. Autorii, doi studenţi la Medicină - Paul Prodan şi Dan Rusu -, veniseră acolo cu imaginile trudite în două - trei toamne, la boncănitul cerbilor. Emoţionaţi şi tăcuţi, mândri de ispravă - era vremea laboratoarelor improvizate, a aparatelor "de mărit" cu sertar de filtre "color" -, m-au simţit de la primele vorbe, invitându-mă cu ei în viitorul septembrie.

Aşa am descoperit Suhardul, muntele care avea să mă lege statornic până în ziua de azi. Aşa am descoperit alergătura fericită cu aparatul foto de pe o culme pe alta, după cum dintre molizi mă chemau glasurile cerbilor. Erau dimineţi geroase, cu ceaţă lipicioasă şi grea, amiezi istovite de soare, dezmorţind zumzăitoare roiuri, urmate de amurguri sângerii prelinse pe orizont. Şi, mai ales, erau cerbi. Mulţi. Iar eu aveam cu puţin peste 20 de ani şi nu ştiam ce-i oboseala. Cu scule fotografice modeste şi filme color procurate "pe sub mână", mă pomeneam nu o dată înconjurat de alaiuri de nuntă: 20 de ciute cu viţei şi doi-trei cerbi "lăturaşi", înfruntându-se cu stăpânul "haremului".

Prins în tumultul acelor dueluri pure, mi se întâmpla adesea să înţepenesc minute în şir, făcându-mă una cu vreo cioată, cu obiectivul la ochi, tremurând de încordare, dar neîndrăznind să mişc, spre a nu tulbura vraja. Cerbii trăpau pe lângă mine, răsuflând amplu, zgomotos, înconjuraţi de nori de abur, ca nişte fiinţe celeste. Fericit, sub mugete tot mai stinse, aşteptam apoi dimineaţa cu ochii deschişi, canonindu-mă amarnic pe priciurile tari şi afumate ale vreunei stâne părăsite, iluzoriu adăpost de frig şi ploaie. Da, am mai spus-o: cerbii erau mulţi, anii mei, puţini, şi sculele, deloc pe măsura "vedetelor" pe care le cunoşteam fără greş. Iubitorii ştiu că se poate: cunoşteam cerbii Suhardului după glas, după coarne, după alură. Şi-i căutam, bucurându-mă de reîntâlnirea lor, dovadă că supravieţuiseră iernilor, lupilor... vânătorilor.

Sub culmea Ştefanului zăcea, într-un septembrie, trupul unuia dintre ei, ucis. Fusese o luptă năprasnică şi pământul, frământat de copite, povestea totul. Mai aprig povesteau însă rănile celui răpus şi încordarea lui, stranie şi rece, cu picioarele spre cer şi gâtul comat, răsucit nefiresc, frânt între năvala adversarului şi un molid înfurcit. Un an mai târziu, pe Coasta Cerbului - cum o botezasem - mă aflam singur. Treburi felurite îmi împiedicaseră prietenii să urce. La locul ştiut, pe molidul înfurcit se afla o tăbliţă de lemn. Purta pe ea, pirogravate, patru versuri din Moartea lui Fulger cu sfârşitul atât de potrivit: "Ce-i pasă unei lumi întregi / De moartea mea". Şi am înţeles: Paul trecuse pe acolo, punând singuraticul epitaf unei morţi anonime. Atunci l-am găsit cam patetic. Mult după aceea a venit anul 1989.

Şi "cerbii mei", cei pe care-i cunoşteam după glas, au devenit toamnă de toamnă tot mai tăcuţi. "Mugetul a fost slab anul ăsta" - spuneau "specialiştii". Şi dădeau vina pe vreme, pe căldură, pe ploi, pe ceţuri, pe frig ori pe Soare. Suhardul însă era cotropit de automobile 4x4 şi focurile de armă biciuiau pădurile tot mai des. Capetele cerbilor ştiuţi le revedeam agăţate în gardurile cabanelor de vânătoare, curăţite de carne de către paznici şi pădurari, cu acele mişcări slugarnice, pripite, de bărbier, în vreme ce, alături, Herr X - ca umflat cu pompa - pufăia din pipă, gânditor şi gol.

Mai apoi, legate la vedere pe portbagajele maşinilor, porneau pe un ultim drum. Aşa mi-a plecat taurul "de 18 raze" din Vâlfa, cel " de 16" din Gândacu, cel din Silvestru, cel din Făgeţel. Lista e lungă, zeci de rânduri. Iar "specialiştii", învinuind aceleaşi astre, îmi repetau doct şi patriotic: "Mugetul a fost şi mai slab anul ăsta. Ţara are nevoie de valută". În ruptul capului n-ar fi spus că mugetul era slab fiindcă cerbii se împuţinaseră şi că valuta, într-o formă sau alta, ajungea în propriile lor buzunare, mult mai nesăţioase decât invocata ţărişoară.

Vântul a murit şi mestecenii, înţepeniţi într-o fragilă reverenţă, preling spre pământ ramuri subţiri, stropite cu chihlimbar. Aşteptând, o dată cu înserarea, buciumul vreunui cerb din Suhard, înţeleg acum altcumva epitaful de pe tăbliţa putredă din Coasta Cerbului. Şi nu îl mai găsesc patetic. Dimpotrivă, îmi pare tocmai potrivit acestui timp. Potrivit şi locurilor unde am văzut sângele urşilor, al caprelor negre, potrivit acelor postăţi întinse, tăiate "ras", în care a murit pădurea.
Anii mei sunt mulţi şi ţin în mâini aparate fotografice scumpe, sofisticate. Întârzie la întâlnire doar cerbii.