x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cina cu raţa pechineză

0
Autor: Tudor Octavian 14 Apr 2011 - 17:48
În anul 1970, când s-a întâmplat să voiajez, între două curse Tarom, în Beijing şi împrejurimi, gazdele le ofereau delegaţiilor de tot rangul o cină la cel mai vestit restaurant al metropolei. Restaurantul se numea, şi probabil că aşa se mai cheamă şi azi, Raţa pechineză, specialitatea casei fiind, logic, raţa pechineză. Astăzi nu se mai spune Pekin, ci Beijing, dar raţei gătite conform cu o tradiţie de secole, dacă nu cumva şi de milenii, n-are rost să-i zicem beijingeză.

Raţa ca raţa, nu mai ţin minte ce virtuţi culinare avea. N-ai cum să compari ceva ce nu cunoşti cu ceva ce nu-ţi stă în obicei, iar dacă nu compari nu ştii nici ce-i mai bun, nici ce-i deosebit. Antreurile însă le ţin minte şi mă obligă şi acum la tot felul de idei. Cele 18 pateuri şi delicatesuri trecând prin faţa  oaspeţilor ca la paradă, ca efect al mesei care se rotea, erau preparate toate din labe de raţă, ochi de raţă, cioc de raţă, maţe de raţă şi n-aş fi fost mirat dacă reţetele n-ar fi mizat şi pe fulgii ori pe alte colaterale ale raţei sortite în bucătăria europeană pubelei. De la raţă, chinezii nu aruncă nimic. Probabil că aici e una dintre marile diferenţe între civilizaţii, la ce aruncă unii şi alţii şi la modul în care e considerat gunoiul.

Pe atunci, în China era foame­te. Aşa-numita "Revoluţie cultu­rală" înregistra milioane de victime. Faptul că în pieţe labele de raţă, ciocurile şi maţele se vindeau nu ca subproduse, ci ca alimente de larg consum părea să fie în rela­ţie cu disperarea. Dintotdeauna, chinezii au fost foarte inventivi cu sărăcia. Multe dintre prepa­ra­te­le renumite ale restaurantelor chine­zeşti, răspândite în toată lumea, privesc inventivitatea în modestie. Aici e talentul, la înţelesul lucru­rilor. Natura nu naşte nimic de prisos. Tot ce există pe pământ e în firea naturii, nimic nu-i de aruncat. Pateurile de la Raţa pechineză nu aminteau prin nimic de materia primă, iar la savori erau cu mult deasupra pri­mi­tivelor mele deprin­deri de bu­că­tă­rie. Hala de car­ne a chinezului de azi e o des­fă­tare a privirii şi o in­vi­taţie la ima­gi­nar. În Statele Unite, reţeta na­ţi­onală numită "Curcan la cuptor" e cu­nos­cută de tot america­nul: se cum­pără curcanul din ma­ga­­zin şi se bagă în cuptor. Curca­nul yankeu e un întreg indivizibil, iar pragmatismul vieţii de zi cu zi al americanului nu-i permite să piar­dă vemea cu gâtul, cu ghea­re­le, cu creasta şi cu toate celelalte. Ca să nu mai vorbim despre ce se duce la topit şi devine pastă pentru fabricile de parizer. Raţa chi­ne­zului înseamnă 1.000 de părţi, un univers. La urma urmei, în dis­cu­ţie nu e raţa, ci nuanţa exis­ten­ţi­ală, varietatea, filozofia hranei. Gunoiul e partea din noi pe care o lepădăm. Parte din viaţa noastră cu care nu ştim ce să facem.

Serviciul de email marketing furnizat de