Cincinalul îngenunchierii Armatei

Pentru Armata Română, criza va aduce al cincilea an dramatic în plan financiar. În patru ani, liberalii au trimis instituţia la podea, cu lovituri repetate în buget. Potrivit estimărilor din coaliţia PSD-PD-L, Apărării i se pregăteşte o alocare de 1,5% din PIB pe 2009. La limita supravieţuirii, ca instituţie. Extrema urgenţă, înzestrarea militară, va fi din nou rasă de pe lista priorităţilor naţionale. Am auzit liberali de frunte care spuneau că şi 1,5% din PIB e suficient, că şi aşa “Armata cheltuie banii de pomană”. Necesarul angajat la NATO este 2,38% din PIB.

Recent, la Antena 3, liderul PSD, Viorel Hrebenciuc, a exprimat aceeaşi opinie despre achiziţionarea noului avion de luptă atât de necesar Forţelor Aeriene Române. “Pentru ce să dăm bani, pe nişte avioane ce zac pe undeva în deşertul american?”, se întreba Hrebenciuc. Am redat (fără plăcere) afirmaţiile doar ca să judecaţi cât de periculoasă e uneori politica pentru securitatea naţională.

România nu-şi dotează Armata pentru vreun moft. Am ajuns la limita apărării teritoriului naţional, dar militarii nu ies în stradă şi nu şantajează Guvernul sau pe preşedinte ca să-şi facă realităţile cunoscute.

Ca stat aliat, România are obligaţii clare. Profesionalizarea Armatei, dotare la standard NATO, contribuţie la securitatea colectivă. După căderea comunismului, am avut un obiectiv major. Garantarea securităţii naţionale. N-au fost puţine momentele când din Est sau dinspre Balcani s-a simţit vântul rece al ameninţării lângă graniţele noastre. Armata a fost singura instituţie care şi-a asumat un efort profesional uriaş. A disponibilizat în 15 ani peste 200.000 de oameni.

A dus şi duce şi acum greul unor misiuni pe teatrele de operaţiuni externe, oferind politicienilor şansa de a se bate cu pumnul în piept că merităm să intrăm în NATO.

Nici unul dintre liderii ultimilor cinci ani nu a considerat Armata o instituţie respectabilă. Au terfelit-o prin scandaluri politice, au batjocorit-o prin bugete de mizerie. O ţin cu mâna întinsă de cinci ani, ştiind nevoia disperată de echipamente moderne, care să protejeze mai bine viaţa militarilor.  

Nu ştiu dacă foloseşte domnilor Olteanu şi Hrebenciuc să le reamintesc câteva date. În următorii doi ani, Forţele Aeriene rămân fără cele 100 de MiG 21 Lancer, care îşi epuizează resursa de zbor. Apărarea antiaeriană a României este la limita incapacităţii de protejare a spaţiului aerian, care este şi unul NATO. Cele două componente, cumulate, duc spre o concluzie tragică şi eventual spectaculoasă. E urgent nevoie ca CSAT să decidă achiziţionarea unor avioane de luptă. Devenim vulnerabili în special pe graniţa de est. Un document recent al UE vorbeşte despre “tensiuni serioase şi de durată în zona Mării Negre”, evocând comportamentul Rusiei în conflictul cu Georgia şi pretenţiile faţă de Crimeea ucraineană.

Probabil unii politicieni români influenţi pledează, conştient sau nu, pentru vulnerabilitatea României în faţa Rusiei şi în interiorul NATO. E treaba serviciilor de informaţii să le monitorizeze adevăratele intenţii.

Cu bugetul anunţat, Ministerul Apărării va plăti doar salariile, pensiile, lumina şi motorina. Procentul infim direcţionat spre înzestrare nu va ajunge nici pentru avioane de luptă, nici pentru a comanda în continuare transportoare blindate performante care să protejeze viaţa militarilor noştri din Afganistan. Nici atât de necesarele avioane fără pilot. Despre noi sisteme de apărare antiaeriană cu rază scurtă sau medie n-are rost să mai discutăm.

Probabil argumentul financiar va conta decisiv, dacă vreun creier politic din ţara asta va realiza ce înseamnă că 85% din echipamentele militare ale unei ţări NATO ca România sunt depăşite fizic şi moral. Atunci ne vom îndrepta probabil spre (nedorita, până acum) varianta second-hand. Variantele israeliană şi americană sunt privilegiate aici. Dar şi europenii de la Eurofighter pregătesc surprize.

Planul anticriză trebuie să conţină şi comenzi ferme pentru salvarea unor unităţi încă valabile din industria de apărare. Locuri de muncă nu înseamnă doar Dacia sau Sidex, ci şi Avioane Craiova, Şantierul Naval Mangalia sau IAR Ghimbav.

Cu decizii inteligente, se poate combina urgenţa înzestrării Armatei cu programele de investiţii şi modernizare prin industria românească, civilă şi de apărare. Companii de renume mondial în domeniul militar vor să investească masiv dacă ţara noastră porneşte în sfârşit Planul strategic de înzestrare, aprobat de CSAT în 2006. Acesta trebuie pus rapid în aplicare pe toate categoriile de forţe: Terestre, Aeriene, Navale. Dacă nu, securitatea naţională a României va fi serios afectată. Iar aici consecinţele sunt mult mai tragice decât la criza economică. Sunt chiar ireparabile.