Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În plină criză socială şi morală, pe fondul unei vieţi politice maladive, şcoala ar fi trebuit să fie o anticameră septică a societăţii, în care tinerele generaţii să fie educate pentru a schimba viitorul României. O şcoală puternică, decentă, onestă şi morală este poliţa de asigurare pentru un viitor sănătos şi decent al naţiunii române. Fireşte, suportul verbal nu are legătură cu realitatea, la fel cum un profesor aflat la catedră nu poate băga cu pâlnia inteligenţă în capetele învăţăceilor. Dar când cel de la catedră este cel care are nevoie de educaţie, de reciclare, de o urgentă schimbare a propriului comportament, cine vine să ne asigure că elevii şi studenţii nu vor considera că întreaga societate este bolnavă, că modelul promovat de profesor, deşi imoral, este cel care asigură succesul în viaţă.
În permanent contact cu studenţi din mai multe centre universitare din România, dar şi cu tineri aflaţi la sudii în străinătate, nu pot să nu sesizez deplorabila atitudine a profesorilor universitari români. Generalizarea, deşi riscantă, este justificată prin faptul că nu există grupă de studenţi, fie ei din Cluj, Sibiu sau Bucureşti, care să nu se plângă, în principal, de ABSENŢA profesorilor de la catedră şi în final şi a seminariştilor. Cu alte cuvinte, prima lecţie predată studenţilor este aceea a lipsei de responsabilitate în faţa datoriei. Prea mulţi dintre profesorii universitari au ajuns să ţină cursurile prin corespondenţă, Internetul fiind singura cale de comunicare şi contact cu studenţii. Pentru ce se justifică atunci cursurile de zi? În aceste condiţii, pentru ce bugetul de stat susţine zeci de universităţi, mii de facultăţi, la care nu sunt ţinute cursurile? Sub ce justificare decanatele şi rectoratele continuă plata profesorilor? Aceasta fără să mai vorbim despre faptul că, fiind unităţi bugetate, vorbim de o infracţiune în condiţiile în care plata salariilor se face în baza unei fişe de prezenţă, în atare condiţii falsificate. Pentru ce un profesor de liceu sau de şcoală generală nu s-ar bucura de acelaşi climat de intolerantă absenţă?
Absenţa cadrelor didactice de la catedră reprezintă doar una dintre verigile lipsă ale sistemului educaţional superior, impregnant în mod periculos de prezenţa unor cadre cu masterate şi doctorate învinse la examenul educaţiei de limbaj şi comportament. Nimic nu poate fi mai ridicol decât să auzi studenţi vorbind despre profesori care excelează prin dezacorduri, cacofonii, lipsă de atitudine şi prestanţă. În condiţiile în care profesorii îşi tratează studenţii cu o superioritate nesusţinută de valoare şi aplicabilitate imediată, universităţile româneşti devin fabrici ca în vremurile de demult, în care unii se fac că predau, iar alţii că asimilează. Doar că cei din urmă sunt, în multe cazuri, plătitori de taxe pentru care nu primesc mare lucru la schimb. Câte sute de aleşi locali şi naţionali au norme universitare şi câţi dintre ei ajung măcar odată pe semestru la catedrele de unde ridică sume colosale? Se ştie, aceasta este o formă a taxei de protecţie de care se bucură instituţia universitară.
Ce poate fi mai lipsit de onorabilitate decât să vezi un cadru universitar care nu este moderat de proprii colegi de catedră, în condiţiile în care se cunoaşte faptul că pasiunea pentru una sau alta dintre studente depăşeşte orice limită a decenţei, cursurile fiind transformate în adevărate abuzuri mitocăneşti, sancţionate teoretic de regulamentele şi cartele universitare.
Nu exclud aici, sub nicio formă, responsabilitatea studenţilor de a sesiza şi reclama derapajul de la starea normală a mediului universitar, însă constat, din discuţiile cu aceştia, o teamă şi o neîncredere în rezolvarea problemelor care sunt îndeobşte cunoscute şi care nu sunt din păcate o chestiune locală ci una generală. Nimic nu ţine de filozofie, nimic din cele sesizate nu sunt noutăţi, nimic nu este imposibil de pus în matca firească. Însă, câtă vreme mediul universitar românesc a devenit un spaţiu parazitat de nepotisme, infiltraţi politici, în care reformele succesive transformă cadrele didactice în raportori şi vânători de calificative personale, mai puţin în performeri didactici şi practivi, când studenţii sunt notaţi pentru binele şi existenţa facultăţii, nicidecum după reala performanţă, ce fel de viitor are România?
Dacă în mediul preuniversitar, odată cu exigenţa dură a Bacalaureatului, a fost impusă o limită, de ce nu s-ar limpezi apele şi în mediul universitar. Şi nu doar prin scăderea drastică a bazinului de semi-analfabeţi care bat la porţile universitare, ci mai ales prin încurajarea performanţei şi credibilizării mediului academic. Repet, problema în cauză sunt studenţii, fără a atinge deloc situaţia masteranzilor sau doctoranzilor, mulţi dintre ei necesitând un examen obligatoriu de limba română scris, înainte de a visa la un titlu academic al statului român.
Citește pe Antena3.ro
