Cine răspunde pentru măsurile anticriză?

Domnului Băsescu nu i se poate reproşa totuşi că şi-ar fi ascuns identitatea. Cei care l-au votat au făcut-o în cunoştinţă de cauză, iar cei care nu au votat de fel au acceptat ca să decidă ceilalţi în locul lor. Dacă soluţiile dreptei nu le plac, răspunderea le revine.

În vremi de bunăstare, diferenţa între stânga şi dreapta este greu de făcut. Atunci principalul specific al stângii este pretenţia de a schimba instrumentele cu care guvernează aparent bine. Ea susţine că misiunea sa la guvernare este dublă: pe de o parte, să asigure funcţionarea optimă a mecanismelor capitalului construite de dreapta exclusiv în logica pieţei şi, pe de altă parte, să reformeze respectivele mecanisme spre a civiliza capitalul, obligându-l să îndeplinească un rol social. Pentru un popor mulţumit, un asemenea discurs contrariază, propunând o schimbare a cărei necesitate nu este evidentă.

În vremi de criză însă, diferenţa devine vizibilă: dreapta taxează munca, în timp ce stânga taxează capitalul; dreapta caută ieşirea prin sărăcirea săracilor şi îmbogăţirea bogaţilor, în timp ce stânga o caută prin creşterea contribuţiei bogaţilor şi protejarea săracilor. Pentru dreapta, motorul creşterii este competiţia liberă dinamizată de inegalitate. La limită, stimularea economiei prin consum este sacrificată în favoarea inegalităţii. Pentru stânga, creşterea este asigurată prin solidarizarea tuturor membrilor societăţii a căror valoare depinde de nivelul de educaţie şi sănătate. Spre ridicarea acestuia statul nu "cheltuieşte", ci "investeşte". Astfel, stânga împacă flexibilitatea pieţei muncii cu securitatea socială.

Din atare perspectivă, măsurile anticriză promovate de regimul Băsescu sunt specifice dreptei. Impozitele pe venit rămân îngheţate în sistemul cotei unice, în timp ce salariile şi pensiile se reduc. Astfel, în locul subvenţionării consumatorilor sunt subvenţionaţi furnizorii. Cum reducerea salariilor se referă doar la sectorul bugetar, inegalitatea creşte. În sectorul productiv se păstrează impozitul forfetar, ceea ce distruge micii întreprinzători. Astfel afectată este clasa mijlocie şi în special doctorii, profesorii, judecătorii, poliţiştii, adică furnizorii de servicii publice esenţiale.

Cum vor restitui salariaţii creditele pentru casă, maşină etc. şi ce se va întâmpla atunci când acestea le vor fi luate de bănci în contul datoriilor? Nu ştim. Ni-i putem imagina însă pe perceptorii cu salarii diminuate ducându-se să culeagă mai multe venituri pentru stat şi întorcându-se cu "mita compensatorie" pentru ei. Cum şi poliţiştii vor fi demotivaţi, spre a combate corupţia vor fi limitate libertăţile civile. Prăbuşirea serviciilor medicale şi educaţiei va afecta destinul naţiunii pe termen lung. Degeaba flexibilizezi piaţa muncii dacă forţa de muncă este bolnavă şi slab calificată.

Consolidarea bugetară este necesară; românii au consumat mai mult decât au produs. Dar reducerea deficitului şi plata creditorilor singure nu relansează economia. Impozit progresiv şi abrogarea taxei forfetare, debirocratizare şi descentralizare reale, investiţii strategice, combaterea îmbogăţirii prin specularea crizei şi ocrotirea defavorizaţilor, reglementarea pieţei şi democratizarea societăţii: iată soluţiile radical diferite ale stângii.