Cititorul de orori

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3

Mai rău decât să nu citeşti nici un ziar e să le citeşti în fiecare zi pe toate. Chiar şi când nu se întâmplă nimic, titlurile de pe pagina întâi îţi aduc o nelinişte: nu se întâmplă nimic, dar se pune la cale ceva.

Într-o zi, în teancul de cotidiene luat aca­să din redacţie pentru o citire "profesională", s-a nimerit şi unul vechi de mai bine de doi ani. L-am parcurs, ca şi cum ar fi fost un ziar la zi şi abia spre sfârşit m-am uitat la data apariţiei. Dacă n-ar fi fost anunţul despre internarea în stare gra­vă a unui actor, pe care-l ştiam mort de mult, nu mi-aş fi dat seama de greşeală.
În România se întâmplă tot ce s-a mai întâmplat.

În România se întâmplă tot timpul mai mult decât cel mai mult. Oricât de şocante ar fi dezvăluirile din ziare, ştii ce urmează: nu urmează nimic. Cel mult reluarea unui subiect vechi spre a se confirma că nu urmează nimic.

Ziarele noastre publică începuturi de poveşti. Sfârşitul ar trebui să-l scrie Justiţia, primăriile, statul, dar Justiţia, primăriile şi statul nu termină niciodată ceea ce încep. În România, presa dezvăluie numai neterminări. În cei optsprezece ani de presă liberă, cititorul de ziare a consumat toate categoriile posibile de neterminări. Şi aşa i s-au terminat şi răbdarea, şi interesul pentru ziare, iar unora şi viaţa. Sentimentul că citeşte zilnic articole care nu duc nicăieri îl îndepărtează pe cetăţeanul de calitate de presa de calitate. E ca în vasele comunicante: în golul lăsat de presa de calitate prosperă presa de tip gunoi, ea inundă piaţa şi-i dă de lucru zilnic cititorului de orori. Cititorul pasionat de crime, accidente de circulaţie, divorţuri, dezvăluiri şi scandaluri sexuale, atacuri la persoană, mahalagisme şi bârfe despre golanii şi curvele numite vedete.

Cititorul de orori e un om la casa lui, un anonim de treabă care nu le dă de lucru tribunalelor, care nu devine niciodată subiect de pagina-ntâi pentru paparazzi, dar care compensează în bună parte cenuşiul vieţii consumând grozăvii, împlinindu-se pe ascuns cu nevoia de eveniment, de altceva decât serviciu, casă şi pensie. Doamne între două vârste şi bătrâne respectabile citesc cu nesaţ istoriile cu dezmăţuri din lumea celor cu bani, se simt răzbunate prin eşecurile în amantlâc şi în concubinaje ale divelor de televiziune, au tresăriri perverse la ştirile cu dezastre, violuri şi deraieri morale.

Nu-i o nevoie de orori tipic româneşti. În toată lumea, publicaţiile-gunoi au un public imens, flămând, dedicat. E ca un drog. E un public care nu mai citeşte altceva, care se simte abandonat când dintr-un motiv sau altul nu mai primeşte porţia zilnică de orori. E ca un dependent de orori în sevraj. Se simte suspendat într-un timp al nimănui şi are un gol dureros în plexul solar. Suferă fizic.